Nunţile ţigăneşti de acum, cele moderne, au fost destul de promovate prin mass-media şi pe internet, dar cele din trecut sînt mult mai puţin cunoscute.

George Damian prezintă aici o descriere a nunţilor de acum două secole, iar continuarea poate fi găsită tot acolo, împreună cu nişte imagini de epocă. Sursa lui a fost Heinrich von Wlislocki, un filozof sas din Transilvania de la sfîrşitul secolului XIX, destul de puţin cunoscut (eu n-am auzit de el) care a trăit alături de ţigani.

Am preluat aici un fragment, sper că vă va stîrni curiozitatea suficient de mult pentru a intra în detalii.

Nunta la ţigani începea cu invitarea participanţilor: “Însoţit de doi sau mai mulţi muzicanţi, mirele ţigan merge din cort în cort şi în timp ce muzicanţii interpretează un dans specific el îşi face invitaţia dansând şi de obicei într-o formă cântată. (…) La aceste invitări, băutura, rachiul, joacă un rol primordial, iar mirelui şi muzicanţilor săi li se pune înainte de băut în cantităţi atât de copleşitoare, încât nu arareori au dificultăţi în a regăsi drumul spre casă. Aceste invitaţii ocupă toată săptămâna, fiindcă tradiţia şi buna cuviinţă cer ca mirelui şi însoţitorilor lui să li se pună dinainte o băutură, iar, pe de altă parte, tot tradiţia este aceea care cere ca mirele să pună la dispoziţia invitaţilor burduful plin. Desigur, conţinutul acestuia este curând golit, dar ce contează? Cârciuma satului are destul rachiu şi mereu se găseşte cineva dintre cei prezenţi care să fie gata să dea o fugă până în sat şi să aducă înapoi la corturi burduful proaspăt umplut. Admiţând că pe drum nu şi-a umezit de prea multe ori gâtlejul cu preţioasa poşircă “datorită uscăciunii pricinuite de alergare” şi nu s-a lăsat cuprins de braţele lui Morfeu în vreun tufiş, laolată cu burduful şi poşirca, spre cea mai mare supărare a celor care îl aşteaptă”. Beţia aceasta este motivată de un proverb ţigănesc citat de Wlislocki: “Să intri în căsnicie clătinându-te e mai bine decât să alergi treaz după femeia altuia”.