În continuare este reprodusă o ipoteză susţinută de istoricul Ion Calotă prin care acesta caută să argumenteze că rudarii fac parte dintre ţigani, chiar dacă istoria acestora a avut un alt curs decît cea a restului etniei. Sursa textului este revista Lamura.

O populatie care a trecut de cele mai multe ori, in consemnarile oficiale, drept o ramura a tiganilor din Romania a fost cea a rudarilor. Aceasta populatie prezinta elemente de asemanare, dar mai ales de deosebire fata de tiganii de pe cuprinsul tarii. Din aceste motive este necesara o tratare mai atenta a informatiilor existente despre ei.
Istoricul Ion Chelcea aduce o importanta contribut ie in descifrarea unor nelamuriri legate de aceasta populatie in mai multe lucrari dintre care cea mai importanta este cea intitulata: Rudarii. Contributie la o “enigma” etnografica, (Buc., 1943).
De la acest istoric aflam, in primul rand, ca populatia care astazi poarta denumirea de “rudari” in Oltenia si Muntenia, in Ardeal se cheama “baiesi”, iar in Moldova “lingurari”1 .
Dar nu toti istoricii au fost de acord cu originea tiganeasca a rudarilor. Astfel, C.S. Nicolaescu- Plopsor in articolul intitulat Gurbanele2, considera ca rudarii nu sunt tigani ci romani, punand in discutie diferentele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate si alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul ca rudarii nu au fost niciodata robi, ci oameni liberi care aveau obligatia de a plati o dare anuala catre domnitor3 . La fel, este pusa in discutie atitudinea unanima a rudarilor in a se declara “daci” si nicidecum tigani. La fel, necunoas terea limbii tiganesti de catre aceasta populatie si nici consemnari ca ar fi cunoscut-o candva. Despre rudari, acelasi cercetator mai spune ca sunt si in Bosnia4 sub numele de caravlahi (“vlahi negri”, care pretind ca sunt veniti din Romania) si in Slavonia sub numele de coritari5. In Ungaria, aceeasi populatie poarta numele de baiasi si vorbesc aceeasi limba, adica un grai romanesc asemanator celui vorbit si de romanii din Banat si sudul Crisanei6.
La aceste serioase controverse in privinta originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care acestia le-ar avea fata de tigani. De remarcat este ca aceasta populatie nu vorbeste limba tiganeasca, se ocupa de prelucrarea lemnului, pe cand tiganii prelucreaza numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari prezinta sarbatoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de tigani. De asemenea, in comunitatile rudarilor nu exista nici una din regulile din comunitatile tiganesti (casatorie, relatii intre indivizi, judecata etc.), iar portul lor nu aminteste prin nimic vreo legatura cu portul clasic al tiganilor ci, mai degraba, este mult asemanator cu cel al romanilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului7 .
Pentru inceputul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse in cercetarile existente privind rudarii.
O ipoteza interesanta, in incercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus, in 1974, Ion Calota prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia, in care, adaugand la documentele istorice si argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, incearca sa argumenteze faptul ca rudarii sunt o ramura a tiganilor, chiar daca au avut un destin deosebit de al acestora.
Din mentiunile documentare rezulta ca rudarii erau deja in Tara Romaneasca in 1620. Precizarea apare intr-un hrisov al lui Gavril Movila catre ma- nastirea Cozia, in care se face specificatia “cum au fost si mai nainte vreme” ceea ce demonstreaza ca rudarii erau cunoscuti in zona inainte de aceasta data8.
Tinand cont de faptul ca ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudarie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”, denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul apare ca improprie. Si totusi aceasta denumire trebuie sa aiba o justificare, in contextul in care, dupa observatiile anterioare, intuim faptul ca rudarii nu au avut intotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely si ale lui M. Kogalniceanu, mentionate in prezenta lucrare, a rezultat ca la inceputul veacului al XIX-lea in tarile romane exista categoria de tigani “aurarii sau rudarii”. Astazi, insa, cei intalniti cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decat aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calota aflam ca “rudarii de la Alexandria si Rosiorii de Vede, care actualmente sunt caramidari, s-au ocupat odinioara cu extragerea aurului din nisipul Oltului”9, iar “rudarii din zona de munte, asa-zisii corfari (germ. dialectal Korf = cos impletit de nuiele), se mai numesc si baiesi, ca o amintire a faptului ca in trecut se ocupau cu mineritul”10.
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului ca intre actuala limba a rudarilor si dialectele vorbite de romani in sud-vestul Transilvaniei in secolele al XIV-lea si al XVII-lea exista o stransa legatura. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Muntilor Apuseni, “unde au lucrat in calitate de mineri in minele de aur sau ca spalatori ai nisipului aurifer din apele raurilor acestei zone”11.
Ion Calota presupune ca fiind la origine tigani, robi ce lucrau in minele de aur din Muntii Apuseni, initial, rudarii au vorbit propria limba, la care au renuntat treptat in procesul romanizarii lor, in contact cu aurarii romani de la care au invatat meseria si limba romana, “asa cum se vorbea ea atunci in aceasta parte a tarii”12 .
Acelasi autor presupune ca, din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au venit mai intai in Tara Romaneasca, coborand pe firul apelor aurifere spre Dunare. Apoi, dupa ce graiul romanesc cu baza carpatina a suferit influenta graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunarea in Bulgaria, unde o parte s-a indreptat spre vest, ajungand pana in Iugoslavia (coritarii), alta parte a ramas pe loc si traieste si astazi in Bulgaria, iar altii sau intors, dupa o vreme, in Tara Romaneasca, aducand cu ei cateva elemente lexicale bulgaresti, precum si obiceiul gurbanului”13 .
Rezulta din documente ca nu toti rudarii au trecut in sudul Dunarii, iar dintre ei, ulterior, o parte s-a intors in Tara Romaneasca.
Istoricul Ion Chelcea ne semnaleaza ca rudarii veniti din Bulgaria sunt numiti “turcani” sau “vlahuti” dupa sfera de influenta in care au trait.
“Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trairii lor pana tarziu sub turci: vor fi numiti “turcani” cum spre exemplu intalnim in satul Manastirea (cateva bordeie)”14 . Ceilalti rudari se numesc “vlahuti” dupa denumirea data de greci populatiei romanesti din Peninsula Balcanica (blahos, blahoi). Intre “turcani” si “vlahuti” sunt deosebiri si in privinta datinilor15.
In aceasta situatie, un prim element ne atrage atentia si anume acela al sarbatorii gurbanului. La populatii diverse de pe intinsul Turciei, exista sarbatoarea Kurban Bayrami (turc. kurban “jertfa, ofranda”16, bayram “sarbatoare, zi de sarbatoare”17) cu un ritual similar aceluia al gurbanului rudaresc. Dupa Ion Calota, termenul gurban isi are originea in mitologia ebraica, unde insemna “daruri in bani facute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de “sacrificiu, jertfa”, apoi la rudari in sensul de “jertfa”, constand din sacrificarea unui miel, insemnand in acelasi timp insusi animalul sacrificat18. Sarbatoarea nu este practicata de toti rudarii, ci numai de cei rotari si albieri19, adica de acei rudari “turcani” ce se afla in apropierea Dunarii. Aceasta sarbatoare nu este intalnita la rudarii corfari aflati in zonele subcarpatice si nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza imprumutului de catre rudari a sarbatorii gurbanului de la populatiile de origine turca, din Bulgaria, cu care au venit in contact.
Bazandu-se pe straturile de limba diferite, dupa diferentierea lor etnografica, Ion Calota emite ipoteza emigrarii rudarilor in valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, “poate chiar din locuri diferite ale aceleiasi zone mai largi a Muntilor Apuseni si evident avand itinerarii diferite pana la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea”20.
Odata cu saracirea filoanelor de aur si a nisipului aurifer din rauri, rudarii se pare ca au fost nevoiti sa-si abandoneze treptat meseria initiala21 si sa se apuce de prelucrarea lemnului cel mai usor de obtinut din luncile si vaile raurilor unde ei isi aveau salasele.
Intr-o anafora din 22 iunie 1794 a boierilor Tarii Romanesti cu privire la ocupatiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbarii meseriei rudarilor: “vara se ocupa cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind inghetate, se ocupa cu prelucrarea lemnului in obiecte de uz casnic”22.
In documentul de la 1620 si in alte documente din acea perioada exista specificatii clare din care rezulta ca rudarii erau considerati tigani: “… si alti tigani cati vor fi sezand printre locuri, ori mesteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrila Voda de la 1620)23, sau: “… sa-si ia dajdiile de la tiganii manastirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Voda dat catre manastirea Cozia)24.
Despre abandonarea limbii tiganesti de rudari, Ion Calota spune ca s-ar fi petrecut in zona Muntilor Apuseni, dar, fara indoiala, ca “abandonarea limbii tiganesti si adoptarea limbii romane a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”25, limba tiganeasca fiind, pana la urma, “invinsa”, au ramas rare elementele de substrat.
Ca element de substrat tiganesc in vocabular, Ion Calota citeaza cuvantul bengascu, inregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din tiganescul beng “drac, diavol”, la care se adauga, dupa spusele autorului, sufixul slav -ascu, precum si termenul sustaloi, inregistrat la Dragasani, pentru notiunea de “iepure” si care poate fi apropiat de tiganescul sosoi, cu acelasi sens de “iepure”26.
Explicatia putinatatii exemplelor de substrat, sustine acelasi lingvist, “o constituie diferentele mari de structura si origine dintre limbile romana si tiganeasca intrate in contact”27.
O problema pusa in discutie de istoricul Ion Chelcea este si aceea a existentei rudarilor “baltareti”, categorie de rudari atrasi de balta unde isi gaseau lemnul necesar si a rudarilor de “sat”28, ambele categorii aflate intr-un proces aproape deplin de romanizare prin ocupatii si obiceiuri. Generatiile mai noi pretind ca asa s-au pomenit in situatia de nerudari, pana de curand, “robi la boieri”, ocupandu-se cu munca campului, cu facutul caramizilor, fie de soba fie de casa”29.
In anul 1974, in urma unui studiu aprofundat, intreprins in zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calota ii clasifica pe acestia in trei categorii, in functie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari; traiesc mai ales pe vaile apelor unde gasesc lemn de esenta moale (plop, salcie, pluta) din care barbatii fac albii, linguri etc., iar femeile lucreaza fuse, furci de tors etc.
Corfari (cosari), care locuiesc in regiunea subcarpatica, in zona alunului, din ale carui nuiele femeile impletesc corfe (cosuri) si in zona fagului, din care barbatii fac hambare de pastrat faina, lazi si alte obiecte specifice.
Rotari, care lucreaza obezi, spite, juguri etc30.
Pornind de la observatia elementara generata de faptul ca prezenta acestei populatii a determinat demersuri lamuritoare atat de intense, putem considera ca, permanent, au existat o “tensiune” informationala si o disputa stiintifica legate de subiectul in sine. Provenienta acesteia este justificata, credem, de urmatoarele coordonate: curiozitatea majoritarilor fata de prezenta unei populatii atipice din punct de vedere rasial si cultural; pozitia categorica a rudarilor in a nu se recunoaste tigani, ci “altceva”, chiar daca in mod nedefinit; tendinta aproape generala de a-i asocia pe rudari etniei tiganilor pe baza unor asa-zise argumente rasial – antropologice, argumente, evident nestiintifice, si, oricum, insuficiente in situatia data; „ compatibilitatea culturala a rudarilor cu majoritarii prin limba si majoritatea traditiilor, dar si cu populatiile musulmane prin “nejustificata” sarbatoare a Gurbanului la o parte dintre ei; in acelasi timp, incompatibilitatea culturala deplina a rudarilor cu tiganii (traditii, obiceiuri, limba etc.);  capacitatea de integrare sociala mult sporita a rudarilor in comparatie cu cea a tiganilor.
Din cele evidentiate mai sus si din rezumarea principalelor teorii, rezulta, in mod logic, urmatoarele: „ informatiile despre subiect au fost intotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor intr-o teorie stiintifica unitara si coerenta; „ informatiile existente au fost contradictorii si derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis aparitia unor interpretari fanteziste care au adancit misterul originii acestei populatii; „ toate teoriile existente sunt pornite de la “realitati-efecte”, nu intotdeauna relevante, cu incercarea de determinare a unei “cauze” posibile si nu de la posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realitatile prezente; in primul caz ne situam pe o schema de gandire ascendenta cu ramificatii incontrolabile, iar in cel de-al doilea caz cu o schema de gandire descendenta cu ramificat ii controlabile si care permit revenirea si cautarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informatiilor cunoscute; „ teoriile existente pana in prezent sunt insuficiente in a elucida misterul existentei rudarilor atata timp cat singurul argument pe care se bazeaza incercarea de asimilare a rudarilor in lumea tiganilor este doar o presupusa compatibilitate rasiala rudari-tigani, considerata drept certa, desi nu are acoperire, “certitudine” care a generat “dovezi” utilizate ulterior ca “inatacabile”; datele existente nu au fost intotdeauna suficient analizate si corelate, astfel ajungandu-se la confuzii, asimilari superficiale si concluzionari in consecinta.
In cele ce urmeaza, propunem o analiza atenta a ipotezelor si datelor prezentate deja in acest capitol si adaugarea unor date noi, situatie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populatii.
Pornim analiza noastra de la etimologia cuvantului rudar, care, dupa cum am vazut deja, are, in limbile slave, semnificatia de “miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII si XIX, rezulta faptul ca in tarile romane existau “aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodata robi ca tiganii, aveau singuri dreptul de a cauta aur in raurile din tinuturile romanesti, dar aveau obligatia de a da anual domnului/ voievodului o anumita cantitate de aur. Facem observatia ca, in paralel cu rudarii (mineri de suprafata n.n.), in aceeasi perioada existau si “baiesii sau aurarii“ mineri de tip clasic pentru extragerea efectiva a minereurilor subterane. La aceste observatii o adaugam si pe aceea ca prelucrarea minereurilor se facea in asazisele rudarii, unde rocile extrase din subteran erau sfaramate in niste gropi speciale, urmand apoi cernerea si spalarea materialului si extragerea efectiva a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, in mod firesc, rudari. Si aceasta observatie ne ajuta sa constatam ca, in tinuturile romanesti, rudarul era diferit de baias31, dar complementar acestuia in tehnologia medievala de obtinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim sa-l analizam este acela al denumirii slave “rudar” in paralel cu aceea de “aurar”  cu sens echivalent si paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slava ne duce in timp in perioada osmozei culturale si lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni si slavii veniti pe acest teritoriu si asimilati. In acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflam urmatoarele:
“Raman doar statornice doua lucruri: intai, ca inraurirea etnica a slavilor cade impreuna cu petrecerea acestui neam de oameni in sanul nationalitatei romane de prin veacul al VI-lea pana la deplina lui absorbire de elementul romanesc prin veacul al XII-lea; al doilea, ca numele  geografice ramase din vremuri vechi in gura poporului roman i-au fost transmise de strabunicii lui pe pamantul Daciei, adica de daco-romani, cu toate ca ele astazi nu mai infatiseaza, in gura lui, o forma neinraurita”32.
De la acelasi istoric, care il citeaza pe Anonimus, aflam ca, la venirea ungurilor, armata lui Glad consta “din cumani, romani si bulgari”33. {i, tot de la acelasi istoric, aflam ca, in aceeasi perioada: “Al treilea principat aratat de Anonimus ca apartinand anumit romanilor, era acela al lui Gelu, care este aratat ca intinzandu-se in tara de dincolo de paduri, adica in Transilvania, unde s-ar afla rauri din nasipul carora s-ar culege aur.”34
Din cele mentionate rezulta faptul ca, la venirea ungurilor in Panonia si Transilvania (839), rudariile si rudarii existau pe malul raurilor cu nisip aurifer. Este de la sine inteles ca pentru desemnarea acestei realitati erau intrate in uz cuvintele ruda (“mina”), rudar (“miner”) si rudarie (“locul unde este prelucrat minereul”) datorita faptului ca ducatele lui Glad, Gelu si Menumorut erau parti componente ale taratului bulgaro-roman (676-1018), teritoriu unde limba slava a influentat semnificativ lexicul limbii romane prin cuvinte legate de ocupat ii, cult religios, toponimie etc.
O modalitate de influenta a limbii slave asupra celei romane, remarcata la nivelul lexicului, este aceea a adaugarii unor cuvinte slave care au dublat cuvintele de origine latina deja existente fara a le elimina (timp – vreme, vers – stih, comemorare – pomenire, arbore – pom, aurar – rudar etc.). De remarcat faptul ca si hrisoavele domnesti amintite in acest capitol al lucrarii precizeaza mai intai cuvantul care a existat initial in mod firesc in limba (cel latinesc), apoi pe cel imprumutat (cel slav): “aurarii sau rudarii”.
Chiar daca rudarii existau in acea perioada, nu avem, insa, pana in acest moment al cercetarii, certitudinea ca aceasta categorie umana ocupationala ii reprezinta pe stramosii genetici si culturali ai rudarilor care fac obiectul studiului nostru.
Pe moment, pentru a culege noi date despre ce s-a intamplat in zonele aurifere ale Transilvaniei, propunem intoarcerea in timp cu inca cinci secole, in perioada imediat urmatoare cuceririi romane.
Din documente, inscriptii si marturii arheologice referitoare la tehnologiile de exploatare efectiva a filoanelor aurifere, amintim cateva localitati importante in care romanii au extras aurul: Abrud, Zlatna, Boita, Brad, Cebe, Baia-Crisului, Rodna si in Banat, Sasca si Moldova35. La fel, Rosia Montana, Ruda-Barza etc. _n aceeasi idee, exista, inca din veacul al XVIII-lea, marturii ale spalarii nisipului aurifer aluvionar de catre romani, pe cursul Crisului Alb, de la Ruda pana la Brad36. Despre metoda romana de prelucrare a cuartului si nisipului aurifer avem importante marturii atat de la Plinius, cat si de la Diodor din Sicilia si Strabon37. Astfel, “dupa ce cvartul aurifer era scos din mina, (…) acesta era pisat in pive de fier si, apoi, spalandu-se faina pisata, elementele straine erau luate de apa, iar aurul, ca mai greu, ramanea pe fund si era adunat38.
Printre denumirile minelor romane citate mai sus, remarcam atat denumiri latine (Abrud, Brad, Baia-Crisului), slave (Rodna, Zlatna), dar si slavodacice (Ruda-Barza). Acest fapt denota continuitatea incontestabila a exploatarilor miniere cel putin din perioada stapanirii romane a Daciei si pana in zilele noastre, pentru o buna parte dintre ele.
Este firesc sa ne inchipuim ca monopolul acestor mine cu exploatari de anvergura era detinut de statul roman, fapt confirmat de prezenta unui procurator aurariarum, libert insarcinat cu gestiunea productiei acestor mine, subordonat direct impa- ratului39. Pe langa minele mari, existau si exploatari reduse, “gropi”, care apartineau unor particulari, fapt consemnat pe diverse tabule cerate pastrate din vremea romanilor.
Lucratorii minelor, in mare parte sclavi sau condamnati, se numeau leguli aurariorum si sunt consemnati intr-o inscriptie din acea perioada, impreuna cu alti sclavi40.
Grija romanilor pentru exploatarile aurifere ale Daciei este relevata de toti istoricii care au scris despre aceasta perioada. De la Theodor Momsen, aflam ca “populatia autohtona a fost alungata din partea cea mai buna a tarii, aceste meleaguri fiind colonizate, pentru regiunile miniere – cu o populat ie din muntii Dalmatiei, in rest cu locuitori deznationalizati, dupa toate aparentele, proveniti in majoritatea lor din Asia Mica”41 .
Dar, in Asia Mica, istoricii consemneaza mine de aur, fier si plumb, fapt care ne face sa credem ca romanii nu au adus in Dacia orice colonisti, ci, cu precadere, specialisti in minerit42 .
Bogatiile considerabile ale Daciei au determinat stapanirea romana sa aduca pentru colonizare populatii diverse, din toate partile imperiului: “Cum era normal, lotul cel mai important de colonisti lau furnizat provinciile vecine: Panonia, Moesiile, Tracia, regiunea iliro-dalmata, de unde proveneau grupuri mari Pirustae, Baridustae aduse sa exploateze minele”43.
In cercetarea intreprinsa, ne intereseaza, in special, ce s-a intamplat in teritoriile cucerite si stapanite efectiv de romani: Banatul, Transilvania si Oltenia. Din opiniile istoricilor aflam ca, pe langa populatiile invecinate, in special iliro-dalmate, in Dacia au fost adusi si colonisti din Orient, astfel: “pe teritoriul provinciei s-au descoperit suficiente dedicatii catre divinitati egiptene (…), microasiatice, siriene, chiar semito-iraniene (…); alti colonisti proveneau din Galii sau din Africa romana”44.
La cele spuse despre acesti colonisti trebuie facuta observatia ca, fiind proveniti din locuri atat de diferite ale imperiului, au fost obligati de imprejurari sa se inteleaga intre ei in limba latina. Mai facem observatia ca, in provinciile Dalmatia, Panonia, Tracia si Moesiile, procesul romanizarii era finalizat sau foarte aproape de aceasta stare; de aici concluzionam ca acesti colonisti erau deja vorbitori ai latinei vulgare.
In fond, cercetarea noastra, care incepe de la datele si ipotezele expuse mai sus, isi propune sa elimine una dintre cele doua posibile realitati contradictorii (rudarii sunt sau nu sunt tigani), parcurgand urmatoarea schema mentala dihotomica: – cum s-ar explica multiplele deosebiri dintre rudari si tigani, precum si refuzul categoric al rudarilor de a-si asuma identitatea de tigan, daca rudarii ar fi tigani? – cum s-ar justifica anumite asemanari dintre rudari si tigani precum si confuzia de identificare care persista in jurul acestei populatii, daca rudarii nu ar fi tigani? In acest caz, ce ar putea sa fie rudarii?
Din ipotezele expuse mai sus, rezulta ca meseria imbratisata initial de actualii rudari (aceea de miner aurar!) era practicata inca din perioada dacica, dar a luat o amploare cu totul speciala in perioada de dupa cucerirea Daciei de catre romani prin organizarea de imparatii romani, incepand cu Traian, a exploatarii zacamintelor aurifere; un element aparte il constituie aducerea in Dacia a specialistilor mineri din Dalmatia si Panonia, teritorii cucerite si romanizate cu mult inaintea Daciei.
De retinut este si faptul ca in perioada secolelor VII-XII, slavii au preluat exploatarile aurifere din Transilvania, in aceasta perioada aparand denumirea de rudar echivalenta cu cea de aurar. Facem observatia ca slavii erau agricultori, din acest motiv este de presupus faptul ca nu si-au adus propriii specialisti mineri, ci i-au preluat pe cei aflati pe teritoriul cnezatelor lui Glad, Gelu si Menumorut, cnezate componente ale taratului bulgaro-roman, dupa cum am vazut. Continuitatea exploatarii aurului pe aceste teritorii (Banat, Oltenia si Transilvania romana) este consemnata de documentele maghiare ca existand la venirea lor in Panonia si Transilvania.
In ceea ce priveste consemnarile rudarilor impreuna cu tiganii putem spune ca acestea s-au facut datorita aparentei asemanari rasiale desi, din punct de vedere antropologic, este evidenta o serie intreaga de deosebiri. De la C.S. Nicolaescu- Plopsor, aflam: “Ca mosii lor ar fi fost robi, nu-si aduce nimeni aminte, tipul tiganesc nu-l intalnesti la ei decat arareori si atunci e vorba de incrucisere”45.
La fel, foarte putin s-a discutat despre faptul esential, acela ca rudarii nu au fost niciodata robi, ca tiganii, ci doar aveau o obligatie anuala directa catre domnitor prin donarea unui coeficient din aurul scos de ei din nisipul raurilor: “atata aur aduna (rudarii n.n.) incat pot sa plateasca in tot anul, ca bir catre sotia Domnului, patru ocale de aur, cari fac 1600 drahme”46. In ceea ce priveste viata oamenilor, aflam ca: “acesti strangatori de aur aveau o viata cu mult mai buna decat fratii lor, vatrasii, si numai cu obligatiunea de a plati, pe timp de un an, o anumita cantitate de aur. Viata lor nu le cerea nici un efort si nimic din pretentiile civilizatiei, de care ei nu aveau nevoie; poate ca singura lor bucurie era faptul ca nu aveau un stapan direct si imediat”47.
Analizand cele mentionate de lingvistul Ion Calota in ceea ce priveste sustinerea originii tiganesti a rudarilor prin cele doua cuvinte, elemente de substrat lingvistic, aduse in argumentare: sustaloi si bengascu, facem urmatoarele observatii:
– izolarea permanenta a comunitatilor de rudari este un argument pentru pastrarea limbii lor si nicidecum pentru pierderea ei, exemplu fiind in acest sens si anumite categorii de tigani; continuand ideea, de fapt rudarii si-au pastrat “limba” si astazi, aceasta nefiind altceva decat un grai romanesc; cu atat mai mult este de sustinut aceasta idee cu cat chiar in contactul permanent al rudarilor cu majoritarii ei nu au renuntat la “limba” lor si nici la ideea ca sunt “daci”;
– analizand cele doua cuvinte de substrat lingvistic, constatam urmatoarele: su(s)taloi, cuvant gasit de Ion Calota la rudarii din zona Dragasanilor nu provine de la sosoi, ci are semnificatia, in graiul oltenesc, de “animal fara coarne” (animal sut, termen generic care include si iepurele)48;
– in ceea ce priveste termenul bengascu, intalnit de cercetator in aceeasi zona, la un singur subiect, credem ca este mai degraba un imprumut lingvistic aleatoriu sau intrat recent in graiul acelui individ prin existenta unei familii mixte (rudar-tigan); cuvantul nu poate sa fie rezultatul unui fenomen de bilingvism (presupus de autor prin adaugarea la cuvantul beng a sufixului slav-ascu etc.), ci un imprumut direct si nealterat din limba tiganeasca, deoarece, in aceasta limba, benghesko este forma de genitiv singular a substantivului beng, deci, in traducere directa, cu semnificatia “al dracului”; teoretic putem admite existenta izolata in graiul unor comunitati de rudari a unor cuvinte tiganesti, acest fapt putand fi pus in relatie directa cu procesul restrans de metisaj dintre rudari si tigani (pana in prezent, cercetatorii nu au semnalat existenta altor cuvinte tiganesti in graiul rudarilor);
– opinia unanima a cercetatorilor este aceea ca graiul rudarilor este romanesc49, de aici si denumirea rudarilor din Bosnia: caravlahi, adica “vlahi (romani) negri”; “caravlahii nu stiu alta limba decat limba romaneasca”50, iar aceasta limba e identica cu aceea pe care o vorbesc romanii din Oltenia”51;
– semnalam in argumentarea noastra existenta in graiul rudarilor a unor cuvinte latinesti, inexistente in alte graiuri romanesti; exemplu, la rudarii din Oltenia: cuvantul fascina “legatura de nuiele, vreascuri”, evident cu originea in latinescul fascia “legatura”;
Suntem cu totul de acord cu ideile cercetatorilor Ion Calota si Ion Chelcea in ceea ce priveste actuala ocupatie a rudarilor si cu originea sarbatorii gurbanului la rudarii turcani (obicei imprumutat de rudarii care au trecut Dunarea si s-au intors ulterior in Romania); inexistenta acestei sarbatori la alte categorii de rudari ne determina sa concluziona m ca este vorba de o traditie imprumutata in contactul unui grup restrans de rudari cu populatiile de origine turca din Balcani, apoi adus in Romania prin rudarii identificati ca turcani. Mai subliniem faptul ca toate celelalte traditii ale rudarilor sunt romanesti, ele pastrandu-se chiar si la caravlahii din Bosnia: “Prin cercetarea locuitorilor, a coloniilor caravlahe din Bosnia si mai cu seama cercetand oamenii batrani si intelepti, am aflat despre caravlahi ca sunt de origine Romani si ca sunt descendentii acelor Rudari (aurari) cari au emigrat din Tara-Romaneasca inainte cu cateva secole. Prin studiul limbei acestor Caravlahi si prin studiul datinilor nationale la nastere, nunta si moarte, apoi prin studiul celorlalte insusiri etnice ale acestei populatiuni, am putut constata ca traditiunea lor e adevarata”52.
Faptul ca nu exista dovezi ale unei migratii ale rudarilor din Banat sau alta parte a Romaniei in Panonia si Croatia, dar ca limba baiasilor din Ungaria, a rudarilor din Croatia, ca si a coritarilor din Slavonia este identica cu cea a rudarilor romani (din Romania sau emigrati in Bosnia) ne duce cu gandul la ceea ce confirma documentele din perioada imediat urmatoare cuceririi Daciei, anume faptul ca grupuri compacte de specialisti mineri din Panonia si Dalmatia au fost aduse in teritoriile proaspat cucerite de romani. Documentele consemneaza faptul ca doar o parte dintre “specialistii mineri” aurari din Dalmatia si Panonia au fost adusi in Dacia, ceilalti ramanand sa-si practice meseria de aurar in provinciile respective. Daca la cele spuse mai sus adaugam observatia ca singura migratie a rudarilor din tarile romane spre alte tari vecine este in Bosnia si Slavonia, rezulta ca rudarii din Croatia si baiasii din Ungaria, populatii care vorbesc aceeasi limba cu rudarii din Romania, sunt cu totii urmasii minerilor romani.
Inaintam ipoteza ca rudarii de astazi sunt, de fapt, urmasii acelor colonisti si sclavi care practicau mineritul, adusi in Dacia de romani, vorbitori ai unei variante de latina vulgara care nu este altceva decat actualul grai romanesc al rudarilor pastrat atat de bine datorita izolarii in care au trait acesti oameni aproape doua milenii. Acceptand aceasta ipoteza, ne justificam si incapatanarea cu care rudarii s-au declarat tot timpul “daci”, au vorbit numai limba romana si au avut mereu traditii identice cu cele ale majoritarilor (cu exceptia gurbanului, traditie intalnita numai la rudarii turcani). La fel, are justificare statutul lor de oameni liberi in toata perioada medievala si, ulterior, cu totul diferit de cel al tiganilor, robi in aceasta perioada53, asa cum arata documentele. Chiar daca nu sunt daci autohtoni, rudarii sunt o populatie, adusa in Dacia de romani, imediat dupa cucerirea acestui teritoriu, naturalizata in Dacia Romana si, in consecinta, vorbitoare a unui grai romanesc cu originea in graiurile latine definitivate si vorbite inca din secolul I, deceniul al VII-lea in Dalmatia si Panonia54.
Adevarata origine a acestei populatii, adusa de romani in sec. I in Dalmatia si Panonia55, apoi, de aici, stramutata partial de imparatul Traian in Dacia, ramane, pentru moment, necunoscuta56.
Astazi, rudarii sunt din nou pusi in situatia sa-si paraseasca meseria din cauza posibilitatilor din ce in ce mai restranse de a-si vinde produsele. Ei incearca sa supravietuiasca adaptandu-se
unor munci legate in mare parte de prelucrarea lemnului, “la padure”, angajandu-se in special ca lucratori ai trusturilor forestiere, dar si ca agricultori la solicitarea majoritarilor.
Desi au avut parte de o viata atat de particulara, presarata cu multe greutati, ei au reusit sa se integreze deplin in societatea romaneasca, ca si in alte tari, neridicand nici una dintre problemele de integrare pe care le ridica tiganii. Ei muncesc, isi trimit copiii la scoala si sunt deplin integrati din punct de vedere socio-cultural in lumea contemporana. Putem spune, fara riscul de a gresi, ca astazi rudarii din Romania sunt romani, procesul lor de romanizare fiind definitivat in cei aproape 2000 de ani de cand locuiesc pe acest teritoriu.

O populatie care a trecut de cele mai multe ori, in consemnarile oficiale, drept o ramura a tiganilor din Romania a fost cea a rudarilor. Aceasta populatie prezinta elemente de asemanare, dar mai ales de deosebire fata de tiganii de pe cuprinsul tarii. Din aceste motive este necesara o tratare mai atenta a informatiilor existente despre ei.
Istoricul Ion Chelcea aduce o importanta contribut ie in descifrarea unor nelamuriri legate de aceasta populatie in mai multe lucrari dintre care cea mai importanta este cea intitulata: Rudarii. Contributie la o “enigma” etnografica, (Buc., 1943).
De la acest istoric aflam, in primul rand, ca populatia care astazi poarta denumirea de “rudari” in Oltenia si Muntenia, in Ardeal se cheama “baiesi”, iar in Moldova – “lingurari”1 .
Dar nu toti istoricii au fost de acord cu originea tiganeasca a rudarilor. Astfel, C.S. Nicolaescu- Plopsor in articolul intitulat Gurbanele2, considera ca rudarii nu sunt tigani ci romani, punand in discutie diferentele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate si alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul ca rudarii nu au fost niciodata robi, ci oameni liberi care aveau obligatia de a plati o dare anuala catre domnitor3 . La fel, este pusa in discutie atitudinea unanima a rudarilor in a se declara “daci” si nicidecum tigani. La fel, necunoas terea limbii tiganesti de catre aceasta populatie si nici consemnari ca ar fi cunoscut-o candva. Despre rudari, acelasi cercetator mai spune ca sunt si in Bosnia4 sub numele de caravlahi (“vlahi negri”, care pretind ca sunt veniti din Romania) si in Slavonia sub numele de coritari5. In Ungaria, aceeasi populatie poarta numele de baiasi si vorbesc aceeasi limba, adica un grai romanesc asemanator celui vorbit si de romanii din Banat si sudul Crisanei6.
La aceste serioase controverse in privinta originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care acestia le-ar avea fata de tigani. De remarcat este ca aceasta populatie nu vorbeste limba tiganeasca, se ocupa de prelucrarea lemnului, pe cand tiganii prelucreaza numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari prezinta sarbatoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de tigani. De asemenea, in comunitatile rudarilor nu exista nici una din regulile din comunitatile tiga- nesti (casatorie, relatii intre indivizi, judecata etc.), iar portul lor nu aminteste prin nimic vreo legatura cu portul clasic al tiganilor ci, mai degraba, este mult asemanator cu cel al romanilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului7 .
Pentru inceputul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse in cercetarile existente privind rudarii.
O ipoteza interesanta, in incercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus, in 1974, Ion Calota prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia, in care, adaugand la documentele istorice si argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, incearca sa argumenteze faptul ca rudarii sunt o ramura a tiganilor, chiar daca au avut un destin deosebit de al acestora.
Din mentiunile documentare rezulta ca rudarii erau deja in Tara Romaneasca in 1620. Precizarea apare intr-un hrisov al lui Gavril Movila catre ma- nastirea Cozia, in care se face specificatia “cum au fost si mai nainte vreme” ceea ce demonstreaza ca rudarii erau cunoscuti in zona inainte de aceasta data8.
Tinand cont de faptul ca ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudarie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”, denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul apare ca improprie. Si totusi aceasta denumire trebuie sa aiba o justificare, in contextul in care, dupa observatiile anterioare, intuim faptul ca rudarii nu au avut intotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely si ale lui M. Kogalniceanu, mentionate in prezenta lucrare, a rezultat ca la inceputul veacului al XIX-lea in tarile romane exista categoria de tigani “aurarii sau rudarii”. Astazi, insa, cei intalniti cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decat aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calota aflam ca “rudarii de la Alexandria si Rosiorii de Vede, care actualmente sunt caramidari, s-au ocupat odinioara cu extragerea aurului din nisipul Oltului”9, iar “rudarii din zona de munte, asa-zisii corfari (germ. dialectal
descendenta cu ramificat ii controlabile si care permit revenirea si cautarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informatiilor cunoscute; „ teoriile existente pana in prezent sunt insuficiente in a elucida misterul existentei rudarilor atata timp cat singurul argument pe care se bazeaza incercarea de asimilare a rudarilor in lumea tiganilor este doar o presupusa compatibilitate rasiala rudari-tigani, considerata drept certa, desi nu are acoperire, “certitudine” care a generat “dovezi” utilizate ulterior ca “inatacabile”; „ datele existente nu au fost intotdeauna suficient analizate si corelate, astfel ajungandu-se la confuzii, asimilari superficiale si concluzionari in consecinta.
In cele ce urmeaza, propunem o analiza atenta a ipotezelor si datelor prezentate deja in acest capitol si adaugarea unor date noi, situatie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populatii.
Pornim analiza noastra de la etimologia cuvantului rudar, care, dupa cum am vazut deja, are, in limbile slave, semnificatia de “miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII si XIX, rezulta faptul ca in tarile romane existau “aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodata robi ca tiganii, aveau singuri dreptul de a cauta aur in raurile din tinuturile romanesti, dar aveau obligatia de a da anual domnului/ voievodului o anumita cantitate de aur. Facem observatia ca, in paralel cu rudarii (mineri de suprafata n.n.), in aceeasi perioada existau si “baiesii sau aurarii” – mineri de tip clasic pentru extragerea efectiva a minereurilor subterane. La aceste observatii o adaugam si pe aceea ca prelucrarea minereurilor se facea in asazisele rudarii, unde rocile extrase din subteran erau sfaramate in niste gropi speciale, urmand apoi cernerea si spalarea materialului si extragerea efectiva a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, in mod firesc, rudari. Si aceasta observatie ne ajuta sa constatam ca, in tinuturile romanesti, rudarul era diferit de baias31, dar complementar acestuia in tehnologia medievala de obtinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim sa-l analizam este acela al denumirii slave “rudar” in paralel cu aceea de “aurar” cu sens echivalent si paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slava ne duce in timp in perioada osmozei culturale si lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni si slavii veniti pe acest teritoriu si asimilati. In acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflam urmatoarele:
“Raman doar statornice doua lucruri: intai, ca inraurirea etnica a slavilor cade impreuna cu petrecerea acestui neam de oameni in sanul nationalitatei romane de prin veacul al VI-lea pana la deplina lui absorbire de elementul romanesc prin veacul al XII-lea; al doilea, ca numele …
Korf = cos impletit de nuiele), se mai numesc si baiesi, ca o amintire a faptului ca in trecut se ocupau cu mineritul”10.
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului ca intre actuala limba a rudarilor si dialectele vorbite de romani in sud-vestul Transilvaniei in secolele al XIV-lea si al XVII-lea exista o stransa legatura. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Muntilor Apuseni, “unde au lucrat in calitate de mineri in minele de aur sau ca spalatori ai nisipului aurifer din apele raurilor acestei zone”11.
Ion Calota presupune ca fiind la origine tigani, robi ce lucrau in minele de aur din Muntii Apuseni, initial, rudarii au vorbit propria limba, la care au renuntat treptat in procesul romanizarii lor, in contact cu aurarii romani de la care au invatat meseria si limba romana, “asa cum se vorbea ea atunci in aceasta parte a tarii”12 .
Acelasi autor presupune ca, din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au venit mai intai in Tara Romaneasca, coborand pe firul apelor aurifere spre Dunare. Apoi, dupa ce graiul romanesc cu baza carpatina a suferit influenta graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunarea in Bulgaria, unde o parte s-a indreptat spre vest, ajungand pana in Iugoslavia (coritarii), alta parte a ramas pe loc si traieste si astazi in Bulgaria, iar altii sau intors, dupa o vreme, in Tara Romaneasca, aducand cu ei cateva elemente lexicale bulgaresti, precum si obiceiul gurbanului”13 .
Rezulta din documente ca nu toti rudarii au trecut in sudul Dunarii, iar dintre ei, ulterior, o parte s-a intors in Tara Romaneasca.
Istoricul Ion Chelcea ne semnaleaza ca rudarii veniti din Bulgaria sunt numiti “turcani” sau “vlahuti” dupa sfera de influenta in care au trait.
“Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trairii lor pana tarziu sub turci: vor fi numiti “turcani” cum spre exemplu intalnim in satul Manastirea (cateva bordeie)”14 . Ceilalti rudari se numesc “vlahuti” dupa denumirea data de greci populatiei romanesti din Peninsula Balcanica (blahos, blahoi). Intre “turcani” si “vlahuti” sunt deosebiri si in privinta datinilor15.
In aceasta situatie, un prim element ne atrage atentia si anume acela al sarbatorii gurbanului. La populatii diverse de pe intinsul Turciei, exista sarbatoarea Kurban Bayrami (turc. kurban “jertfa, ofranda”16, bayram “sarbatoare, zi de sarbatoare”17) cu un ritual similar aceluia al gurbanului rudaresc. Dupa Ion Calota, termenul gurban isi are originea in mitologia ebraica, unde insemna “daruri in bani facute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de “sacrificiu, jertfa”, apoi la rudari in sensul de “jertfa”, constand din sacrificarea unui miel, insemnand in acelasi timp insusi animalul sacrificat18. Sarbatoarea nu este practicata de toti rudarii, ci numai de cei rotari si albieri19, adica de acei rudari “turcani” ce se afla in apropierea Dunarii. Aceasta sarbatoare nu este intalnita la rudarii corfari aflati in zonele subcarpatice si nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza imprumutului de catre rudari a sarbatorii gurbanului de la populatiile de origine turca, din Bulgaria, cu care au venit in contact.
Bazandu-se pe straturile de limba diferite, dupa diferentierea lor etnografica, Ion Calota emite ipoteza emigrarii rudarilor in valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, “poate chiar din locuri diferite ale aceleiasi zone mai largi a Muntilor Apuseni si evident avand itinerarii diferite pana la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea”20.
Odata cu saracirea filoanelor de aur si a nisipului aurifer din rauri, rudarii se pare ca au fost nevoiti sa-si abandoneze treptat meseria initiala21 si sa se apuce de prelucrarea lemnului cel mai usor de obtinut din luncile si vaile raurilor unde ei isi aveau salasele.
Intr-o anafora din 22 iunie 1794 a boierilor Tarii Romanesti cu privire la ocupatiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbarii meseriei rudarilor: “vara se ocupa cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind inghetate, se ocupa cu prelucrarea lemnului in obiecte de uz casnic”22.
In documentul de la 1620 si in alte documente din acea perioada
exista specificatii clare din care rezulta ca rudarii erau considerati tigani: “… si alti tigani cati vor fi sezand printre locuri, ori mesteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrila Voda de la 1620)23, sau: “… sa-si ia dajdiile de la tiganii manastirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Voda dat catre manastirea Cozia)24.
Despre abandonarea limbii tiganesti de rudari, Ion Calota spune ca s-ar fi petrecut in zona Muntilor Apuseni, dar, fara indoiala, ca “abandonarea limbii tiganesti si adoptarea limbii romane a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”25, limba tiganeasca fiind, pana la urma, “invinsa”, au ramas rare elementele de substrat.
Ca element de substrat tiganesc in vocabular, Ion Calota citeaza cuvantul bengascu, inregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din tiganescul beng – “drac, diavol”, la care se adauga, dupa spusele autorului, sufixul slav -ascu, precum si termenul sustaloi, inregistrat la Dragasani, pentru notiunea de “iepure” si care poate fi apropiat de tiganescul sosoi, cu acelasi sens de “iepure”26.
Explicatia putinatatii exemplelor de substrat, sustine acelasi lingvist, “o constituie diferentele mari de structura si origine dintre limbile romana si tiganeasca intrate in contact”27.
O problema pusa in discutie de istoricul Ion Chelcea este si aceea a existentei rudarilor “baltareti”, categorie de rudari atrasi de balta unde isi gaseau lemnul necesar si a rudarilor de “sat”28, ambele categorii aflate intr-un proces aproape deplin de romanizare prin ocupatii si obiceiuri. Generatiile mai noi pretind ca asa s-au pomenit in situatia de nerudari, pana de curand, “robi la boieri”, ocupandu-se cu munca campului, cu facutul caramizilor, fie de soba fie de casa”29.
In anul 1974, in urma unui studiu aprofundat, intreprins in zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calota ii clasifica pe acestia in trei categorii, in functie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari; traiesc mai ales pe vaile apelor unde gasesc lemn de esenta moale (plop, salcie, pluta) din care barbatii fac albii, linguri etc., iar femeile lucreaza fuse, furci de tors etc.
Corfari (cosari), care locuiesc in regiunea subcarpatica, in zona alunului, din ale carui nuiele femeile impletesc corfe (cosuri) si in zona fagului, din care barbatii fac hambare de pastrat faina, lazi si alte obiecte specifice.
Rotari, care lucreaza obezi, spite, juguri etc30.
Pornind de la observatia elementara generata de faptul ca prezenta acestei populatii a determinat demersuri lamuritoare atat de intense, putem considera ca, permanent, au existat o “tensiune” informationala si o disputa stiintifica legate de subiectul in sine. Provenienta acesteia este justificata, credem, de urmatoarele coordonate: „ curiozitatea majoritarilor fata de prezenta unei populatii atipice din punct de vedere rasial si cultural; „ pozitia categorica a rudarilor in a nu se recunoaste tigani, ci “altceva”, chiar daca in mod nedefinit; „ tendinta aproape generala de a-i asocia pe rudari etniei tiganilor pe baza unor asa-zise argumente rasial – antropologice, argumente, evident nestiintifice, si, oricum, insuficiente in situatia data; „ compatibilitatea culturala a rudarilor cu majoritarii prin limba si majoritatea traditiilor, dar si cu populatiile musulmane prin “nejustificata” sarbatoare a Gurbanului la o parte dintre ei; in acelasi timp, incompatibilitatea culturala deplina a rudarilor cu tiganii (traditii, obiceiuri, limba etc.); „ capacitatea de integrare sociala mult sporita a rudarilor in comparatie cu cea a tiganilor.
Din cele evidentiate mai sus si din rezumarea principalelor teorii, rezulta, in mod logic, urmatoarele: „ informatiile despre subiect au fost intotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor intr-o teorie stiintifica unitara si coerenta; „ informatiile existente au fost contradictorii si derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis aparitia unor interpretari fanteziste care au adancit misterul originii acestei populatii; „ toate teoriile existente sunt pornite de la “realitati-efecte”, nu intotdeauna relevante, cu incercarea de determinare a unei “cauze” posibile si nu de la posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realitatile prezente; in primul caz ne situam pe o schema de gandire ascendenta cu ramificatii incontrolabile, iar in cel de-al doilea caz cu o schema de gandire

Related External Links