Rolul tiganilor in societate

Foarte multa lume spune ca tiganii sint nespalati, lenesi, hoti, pierde-vara, cersetori, etc, etc, etc. Tocmai de aceea unii (in functie de zona geografica si de obiceiuri) folosesc termenul de tigan ca insulta, referindu-se la persoane cu apucaturi dubioase. Nu vreau sa ma leg de acest lucru (nu de data aceasta), si nici de faptul ca in ultimii ani s-a incercat o rupere in doua a etniei intre tiganii care prefera sa supravietuiasca asa cum au facut-o in ultimul secol si jumatate (pentru ca chiar asta sint: niste supravietuitori ai vremurilor) si o categorie aparte de tigani care (hai sa o zicem asa) ar incerca sa se integreze in comunitate. Li s-a spus rromi/romi/romanes, chiar daca in multe cazuri integrarea asta a fost una falsa, de ochii lumii, si s-au emis doar pretentii ale unei minoritati aparte.

Dar asta este o alta poveste, una secundara. Ceea ce ma intereseaza pe mine acum este rolul tiganilor in societatea romaneasca. Probabil ca este un mai clar, acum ca studiile genetice au dovedit ca provin dintr-una din cele mai joase clase sociale din India. Istoria mai spune (teoria asta a originii indiene a tiganilor e vehiculata de ceva vreme, iar informatiile ADN au adus doar detalii suplimentare) ca au emigrat spre Europa, ajungind in zona noastra prin secolele XIII-XIV. Nu ma intereseaza calea pe care au ales-o, daca au venit cu turcii, tatarii sau pur si simplu au facut de capul lor o plimbare un pic mai lunga… Ma intereseaza efectul migratiei asteia: pe teritoriul tarilor romanesti au fost mai intii legati de glie (au fost obligati sa treaca la traiul sedentar) si apoi au inceput sa fie folositi din ce in ce mai intens din cauza specializarii lor si a indeminarii de a lucra cu metalele, etc. Acum, pe loc, nu retin toate domeniile de specializare a tiganilor, dar ale se pot afla lejer cu o cautare (pe acest site si pe internet).

Vreme de citeva sute de ani rolul lor a fost cit se poate de simplu si de clar: forta de munca, de mult ori una specializata. Undeva pe parcurs au fost transformati in robi (sclavia medievala) pentru ca erau mai usor de manipulat asa. De-abia in secolul XIX tiganii au fost eliberati din robie, si nu pentru ca ei ar fi dorit acest lucru si ar fi cerut asta prin manifestatii sau rascoale (daca aveti dovezi in acest sens ma puteti contrazice oricind, dar nu imi aduc aminte de vreo rascoala tiganeasca care sa demonstreze o identitate nationala a minoritatii respective) ci pentru ca, pur si simplu, s-au schimbat vremurile iar Tarile Romane s-au schimbat si ele sub influenta ideilor venite din centrul si vestul Europei.

Se poate spune ca dupa aceea scopul tiganilor s-a schimbat considerabil, sau aproape radical. Daca aveti informatii suplimentare despre aceste schimbari sinteti bineveniti sa le subliniati aici, dar e de preferat sa fie cit mai corecte si mai detaliate.

Chiar si acum mai exista tigani care lucreaza in arama, tabla sau ce-o mai fi continind cazanele pe care le produc tiganii caldarari (cu podoabe fin prelucrate), dar procentul lor a scazut considerabil. Pe vremuri erau mestesugari priceputi, acum de foarte multe ori (cel putin prin Crisana, Banat si Transilvania – nu prea stiu cum e prin restul tarii) tiganii sint folositi ca munca necalificata (ajutoare la mutat chestii masive si/sau multe sau prin curti la sate) iar impresia este de multe ori negativa. In sensul ca beneficiarii muncii sustin trebuie sa ii supravegheze permanent ca sa nu fure. De asemenea, in mai multe situatii am auzit ca tiganii ar fi refuzat asemenea munci necalificate din motive care se regasesc la inceputul acestui articol.

O concluzie este ca tiganii au ajuns ca dupa eliberarea lor sa fie marginalizati si au trebuit sa se adapteze ca sa supravietuiasca. Rezultatele le puteti vedea peste tot in jurul vostru, chiar si fara a fi nevoie sa apelati la mass-media si tembeliziuni pentru acest lucru.

Incercarile de integrare a tiganilor in societate nu sint deloc noi. Termenul mult indragit de unii si mult hulit de alti (rrom/rom) isi are originea in perioada interbelica… nu a fost scornit (inventat) in ultimele doua decenii si jumatate. Daca mai retin corect, la inceputul secolului XX sau primul razboi mondial au existat ceva organizatii (ne-guvernamentale) si niste ziare tiganesti sau cu tematica tiganeasca.

Intr-o oarecare masura integrarea tiganilor in societate a reusit: unei parti i s-au oferit accesul la educatie (inclusiv superioara – vezi articolul despre studentii de la medicina de mai demult), burse de studii si legi impotriva discriminarii. Dar rolul lor in societate (ca etnie) este cel putin incert. Nu doar pentru ca numarul celor care au beneficiat de pe urma programelor guvernamentale si europene este inca mic comparativ cu numarul total, nu doar pentru ca furtul denumirii poporului roman NU este o solutie (mai devreme sau mai tirziu se va intoarce impotriva celor care insista in aceasta actiune), nu doar ca tiganii care cersesc, fura, au bani obtinuti prin cai nu tocmai legale, etc sint mult mai promovati decit cei care muncesc cu adevarat pentru o viata mai buna… nu doar pentru ca foarte multi romani prefera sa ii judece pe tigani dupa promovare, nu dupa comportamentul lor ca oameni.

Concluzia finala? Scopul tiganilor in societate este acela pe care noi vom ajunge sa il trasam… indiferent de etnie.

Studiile genetice spun că ţiganii din Europa descind din casta indiană a daliţilor, cei “de neatins”

Originea indiană a ţiganilor era destul de clară de ceva vreme, cel puţin aşa spune teoria la modă. Aceasta s-a bazat pe studiile pe baza limbii şi dialectelor ţigăneşti şi pe baza culorii pielii, dar nu se ştia cu certitudine condiţiile în care aceştia au emigrat şi detalii despre clasa socială din care provin.

Mai recent studiul genetic publicat de cei de la Nature susţine că ţiganii din Marea Britanie şi Europa provin din casta “daliţilor”, “de neatins”, cea mai de jos castă indiană, şi au emigrat din sub-continentul indian acum 1.400 de ani.

Hotnews pomeneşte într-o ştire de acest studiu şi de citarea lui în The Daily Telegraph.

Un studiu condus de o echipa de academicieni indieni si estonieni, din care a facut parte si Dr Toomas Kivisild de la Universitatea Cambridge, confirma originile acestora in sub-continentul indian si chiar identifica locatia si paturile sociale din care provin acestia.

Studiul, care a fost publicat luna aceasta in revista Nature, a examinat cromozomii Y din mostre de ADN pentru a compara semnatura genetica a barbatilor tigani cu cea a indienilor.

Oameni de stiinta de la Hyderabad’s Centre for Cellular and Molecular Biology au colaborat cu colegi din Estonia si Elvetia pentru a compara peste 10.000 de mostre de la membri din 214 grupuri etnice diferite de indieni. Ei au incercat sa gaseasca o corespondenta a unui cromozom Y din Asia de Sud, cunoscut ca “haplogroup H1a1a-M82”, cu mostrele de la tiganii de sex masculin din Europa.

Cea mai mare potrivire s-a constatat in nord-vestul Indiei. Densitatea cea mai mare este inregistrata in zone dominate de grupul etnic “doma”, dalitii, casta cea mai de jos, athinganos, sau de neatins, in greaca, si care era discriminat pe scara masiva.

Cercetatorii cred ca stramosii tiganilor de azi si-au inceput exodul spre vest pentru a lupta in razboaie
 in regiunea cunoscuta astazi ca Punjab, intre anii 1001 si 1026, cu promisiunea de a obtine o promovare pe scara sociala.

Mai tarziu, au fugit de prabusirea regatelor hinduse in Pakistanul de astazi, multi dintre ei asezandu-se in zona Gilgit.

Exodul spre Africa de Nord si Europa sugereaza ca ar putea fi vorba de refugiati care fugeau de raspandirea islamului in continentul subindian.

Tiganii din Marea Britanie considerau ca provin din Egipt – de unde credeau ca provine si numele de “gypsy” – si, dincolo de asta, din India. Joseph Jones de la Gypsy Council spune ca fotografii vechi ii arata pe tigani imbracati cu haine traditionale indiene pana acum o suta de ani.

El afirma ca acest nou studiu este util deoarece confirma stiintific originea indiana a comunitatilor de roma din Europa si mostenirea lor comuna ar trebui acum acceptata de comunitatile mai noi de indieni din Marea Britanie. “Nu suntem proscrisi aici. Nu-mi pasa daca suntem asociati cu dalitii – nu mai traiesc intr-o comunitate in care exista caste. Ma simt un pic indian, intotdeauna am avut afinitati cu indienii”, spune acesta.

Prima atestare documentară a ţiganilor pe teritoriul românesc datează din 3 octombrie 1385, cînd un grup de ţigani a fost oferit ca robi (sclavi) de către domnitorul Vladislav Mănăstirii Vodiţa. În secolul al XIX-lea, sub influenţa ideilor liberale ale revoluţiei de la 1848, toţi oamenii au fost declaraţi liberi şi egali, robia (sclavia) ţiganilor fiind definitiv abolită in 1856.

Se ştie că cea mai mare comunitate de ţigani se găseşte în România, iar în ultimele decenii se încearcă furtul denumirii naţiunii române, ţiganii ajungînd să fie numiţi romi, rromi sau romanes.

Related External Links

De la călăi la lăutari – istoria ţiganilor din Ţările Române

Titlul aparţine articolului de pe Historia.ro care tratează chiar bine subiectul ţiganilor, chiar dacă termenul der rrom apare în text un pic prea mult pentru a fi pe gustul lor. (dar ăsta e un alt subiect).

În continuare apare doar prima parte a articolului, dar în puteţi citi în intregime aici. Este un artidol detaliat, am vrut să vă stîrnesc interesul pentru a-l parcurge pînă la capăt, rămîne la alegerea voastră să o faceţi.

 

 

Pentru a defini etnonimul “tigan” apelam la prestigiosul “Oxford Dictionary” si aflam ca “gipsy” (termenul folosit de englezi) este “member of a wandering race (called by themselves Rommany) of Hindu origin with dark skin and hair, living by basket-making, horse-dealing, fortune telling etc.” Este o definitie realizata la sfarsitul secolului al XX-lea, cand misterul originii lor a fost in mare parte elucidat. Dar, in continuare, circula mai multe ipoteze privind originea si procesul imigrationist spre Europa al tiganilor.

Denumirile tiganilor

Termenul “tigan” este unul greco-bizantin – atsigani – de neatins (din verbul athiggainein – a nu atinge), dat unei secte crestine din secolul al VIII-lea din Frigia, ai carei adepti considerau o intinare contactul cu anumite obiecte sau numai vederea lor. Printr-o rastunare de sens este atribuit tiganilor.
Grecii i-au numit “atsigani” si “cativeli”, turcii le ziceau “arami” si “thingenes”, ungurii i-au numit “czigany” si “faraontseg”, italienii – “zingari”, germanii – “Zigeuner”, portughezii – “ciganos”, popoarele slave – “tigani”, francezii – “vomi” si”bohemiens”, englezii – “gipsy”, popoarele nordice – “tartares” si “saraceni”, belgienii si olandezii – “idolatres” si “heiden”, spanolii – “gitanos” si “egipsyano”. Constatam ca numele exprima o posibila provenienta. M. Block scria in 1938: “La Egipt ar trebui sa ne gandim vazand proportiile impozante ale pieptului la femeia tiganca; asemanarea in destinele seculare ar vorbi de o origine iudaica; aspectul exterior, felul aparitiei ar viza pe tatari, mongoli. Aceasta ar fi dus adevar la oarecari convingeri daca tiganii n-ar fi avut idiomul lor particular”. intr-adevar, limba tiganilor a fost cea care a oferit argumente privind originea lor: India. In 1763, Istvan Valvy, student maghiar la Universitatea din Leyden, cunoaste trei indieni din Malabra si constata asemanarea intre limba tiganilor din Ungaria, din districtul Comorn si limba indienilor malabrezi.

La astfel de concluzii au ajuns si filologii germani I.C. Rudier si Kraus Zippel si istoricul Grellman – origine industana6. J.J. Vaillant, in 1857, mentiona inrudirea limbii tiganilor cu limba neoariana din India de nord.

Istoricii si istoria tiganilor

In spatiul romanesc, cel care le-a acordat primul atentia sa a fost Dimitrie Cantemir, dar acesta se arata dezorientat in ceea ce priveste originea lor, iar D. Fotino, care le dedica spatii importante in “Istoria Daciei” din anul 1819, nu pomeneste despre locul de unde au venit in tarile Romane. M. Kogalniceanu, realizatorul unui prim studiu referitor la tiganii din tarile Romane in anul 1837, introduce in istoriografia romanesca cercetarile scolii germane de istorie, afirmand originea lor indiana. Pe aceeiasi pozitie s-au aflat si alti autori romani: M. Statescu (1884), Dimitrie Dan (1893), A.D. Xenopol (1895), N. Iorga (1930), G. Potra (1939), I. Chelcea (1944), A. Gonta (1986), V. Achim (1998) etc.
Studiile de mitologie romaneasca mentioneaza traditii conform carora tiganii sunt egipteni, urmasi ai oastei faraonului sau ca ar fi descendenti ai biblicului Ham, care ar fi fost blestemat de tatal sau Noe sa aiba o culoare negriciasa si sa fie nomad. Ham l-ar fi innegrit pe tatal sau cu taciuni, profitand de goliciunea in care se afla ca urmare a consumarii unei bauturi alcoolice puternice. tiganii erau numiti de popor hamiti, harapi sau faraoni. M. Block arata ca ei sunt socotiti a fi supravietuitorii oastei faraonului innecata in Marea Rosie.

Daca originea lor indiana a fost acceptata in cvasitotalitate de istoriografie, argumentul lingvistic fiind se pare hotarator, asupra perioadei si a modului de patrundere al tiganilor in Europa si in special in mediul romanesc sunt in circulatie mai multe teorii, cu mai multa sau mai putina greutate stiintifica. Dimitrie Cantemir scria despre “tiganii cei cu multi copii”: “Acestia sunt imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu exista boier sa nu aiba in stapanirea sa cateva salase de-ale lor. De unde si cand a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste numic despre ei in cronicele nostre. Toti tiganii, din toate tinuturile, au acelasi grai amestecat cu multe cuvinte persienesti si grecesti”. N. Iorga si C.C. Giurescu au emis ipoteza ca robii tigani au sosit in spatiul romanesc odata cu tatarii.
N. Iorga afirma: “tiganii arata prin organizarea lor actuala care era cea a romanilor in secolul al XIII-lea, capeteniile lor, voievozii, poarta parul lung, papuci de purpura, au sub ascultarea lor juzi; numele principilor romani au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei pastreaza chiar si unele particularitati de limba arhaica”.

Dar “Evul Mediu intunecat” ofera destul de putine marturii despre pamantul romanesc si despre locuitorii sai, o situatie asemanatoare inregistrandu-se si in restul Europei. O marturie, dar nu indeajuns de bine verificata, apartine lui J.P. Ludwig, care a aflat dintr-o cronica (“Cronica boema”, se pare) despre “cingarii” aflati in armatele lui Bela al IV-lea pe la 1250, dar documentar sunt amintiti pentru prima data in Serbia anului 1348.

Numele si prezenta in limba lor a mai multor cuvinte grecesti arata culoarul lor de sosire din Balcani spre tarile Romane. De altfel, numele pe care si-l dau ei insisi este de romi, o consecinta a locuirii lor mai indelungate in Imperiul Bizantin, ce devenise “romeu”.

RomaniaLibera.ro şi Deportaţii din Transnistria: Viaţa cu 400 de grame de pîine pe zi

Acum două zile RomâniaLiberă.ro a publicat aici un articol despre un istoric român care va publica o carte despre deportarea ţiganilor în Transnistria, un episod mai puţin cunoscut din istoria României.

Istoricul Viorel Achim susţine că din cei 25.000 de ţigani expediaţi de mareşalul Antonescu în Transnistria în timpul celui de-al doilea război mondial doar 11.000 au supravieţuit. Cei mai mulţi dintre ei au murit de foame, de tifos, de frig, iar supravieţuitorii s-au întors în ţară în 1945.

Imaginaţi-vă harta României cu Basarabia şi Transnistria alipite. Suntem în 1942, când regimul Antonescu deporta ţigani peste Prut, iar regiunea Transnistria era administrată de români. Din cei 25.000 de ţigani deportaţi atunci în Transnistria, doar 11.000 au supravieţuit, potrivit istoricului Viorel Achim, care s-a dedicat unui proiect de cercetare privind deportarea ţiganilor. „Au trăit acolo în condiţii inumane, locuind în bordeie de paie, fără haine pe ei. Au murit de foame, de frig, au fost supuşi unui regim de muncă forţată. Foarte mulţi dintre ţigani s-au îmbolnăvit atunci de tifos, murind după prima iarnă petrecută în Transnistria. Au fost vaccinaţi de medicii evrei mult prea târziu, după ce majoritatea deja se îmbolnăvise”, povesteşte istoricul.

Acest episod din istoria României a fost prezentat săptămâna trecută de  istoricul Viorel Achim, care va publica o carte despre deportarea ţiganilor  în Transnistria, anul viitor. „Sunt multe poveşti despre ţiganii din Transnistria, inclusiv de dragoste. Există o mulţime de documente în arhive şi cine s-ar încumeta ar putea produce chiar şi un film”, spune el.

Informaţiile despre acest episod negru al istoriei României se întinde pe două pagini ale articolului… se merită citit.

Bihoreanul: ţiganii Bihorului

Un articol vechi de 5 ani şi o zi din Bihoreanul încearcă să îi prezinte pe ţiganii din judeţul Bihor şi reuşeşte destul de bine. Am preluat aici o parte, sper să vă motiveze să citiţi în continuare aici.

Femei cu fuste-nflorate şi bărbaţi oacheşi, cu pantaloni-burlan şi pălării cât umbrela. Balabuste cu pielea uscată, însoţite de bărbaţi sfrijiţi ce cară cine ştie ce resturi de mâncare. Şi unii, şi ceilalţi strigă din gât aceleaşi cuvinte fără noimă, născocite parcă anume pentru a nu fi de nimeni desluşite.

Cine ştie de unde au venit, ce vânt i-a adus încoace, din ce trăiesc şi dacă vor intra vreodată “în rândul oamenilor”? Învingându-le neîncrederea, temerile şi împotrivirea, BIHOREANUL a căutat răspunsurile în lumea lor necunoscută şi închisă.

“Cărţile vorbesc…”

Despre ţigani nu se ştie dacă vin din India ori din Egipt. Unii zic că însăşi denumirea le arată originile hinduse: “ţi-gange”, adică de la râul Gange, alţii că ar fi urmaşii robilor regilor egipteni, “faraoni”, “magraoni”, “egipcani”.
Lipsite de cărturari, neamurile ţigăneşti sunt cunoscute doar în parte, şi numai datorită “gagiilor”, cum sunt numiţi cei din afara etniei. Un asemenea “gagiu” a fost istoricul George Potra, care a descoperit prima referire documentară la ţiganii români. Actul fusese întocmit în 1385 de domnitorul Dan Vodă al Ţării Româneşti, pentru a dărui unei mănăstiri 40 de ţigani. Pe atunci, ţiganii erau “domneşti” (ai voievodului), “boiereşti” (folosiţi de boieri la treburile casei, ca vizitii, rândaşi şi lăutari) şi “vătraşi” (semi-liberi, aşezaţi în sate). Spre deosebire de ţiganii moldoveni şi munteni, cei din Ardeal au fost mereu supuşi asimilării. În 1783, împăratul Iosif al II-lea a dat chiar o lege specială prin care erau obligaţi să nu-şi vorbească limba, să renunţe la portul tradiţional şi să nu se mai căsătorească între ei.

 

Tot în articol este făcută o recapitulare a neamurilor ţigăneşti în funcţie de meseriile lor după cum urmează:

l căldărarii – fabricanţi de găleţi, tingiri, cazane, sobe, burlane
l aurarii sau băieşii – la început, culegeau aurul din râuri, cu timpul învăţând să-l prelucreze
l rudarii – făceau rude, adică pari din lemn pentru grădini, apoi au învăţat să facă şi alte obiecte din lemn, în special mături şi linguri (se mai numesc lingurari, denumire extinsă şi pentru numele de familie)
l lăieşii sau lăieţii – prelucrau fierul; o denumire recentă a lor este cea de fierari sau lăcătuşi (de unde şi numele Feraru, Lăcătuş)
l lăutarii – muzicanţi, scripcari
l ciurdarii – îngrijeau vitele locuitorilor de la ţară
l geambaşii – furau, creşteau şi vindeau cai, confecţionau harnaşamente
l ursarii – îmblânzitori de urşi, cu care dădeau “spectacole” de circ
l netoţii – cei care nu aveau nici o meserie şi trăiau din furturi

Viaţa liberă: 1856 – eliberarea robilor ţigani, 154 de ani de libertate

Sala Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi a fost în luna februarie a anului 2010 gazda întîlnirii Grupului judeţean de lucru mixt pentru ţigani cu prilejul aniversării a 154 de ani de la Dezrobirea Ţiganilor.

Preşedinta Partidei Romilor, Viorica Gotu, şefă a biroului pentru problemele romilor din cadrul Prefecturii, a mediat un scurt spectacol de muzică lăutărească şi dans tradiţional în fuste colorate, decretând din start: „fără manele!”.

În deschidere, cei de faţă (o parte din „resursele  umane de etnie romă” gălăţene – mediatori sanitari, mediatori şcolari, profesori de romani, consilieri locali ai Partidei Romilor, doi bulibaşi: Viorel Lache, de la Munteni, care e şi expert local pentru romi, adică un bulibaş modern, precum şi Ferdinand, „lider formal” la Iveşti) au cântat imnul internaţional al romilor.

Cu faţa la steagul etniei, pe care este desenat o roată, simbol al poftei de ducă în lume al multor romi. Imnul („Gelem, gelem”), compus se pare în România la început de secol XX, a devenit celebru printr-un film iugoslav: „Am întâlnit ţigani fericiţi”.

Au fost prezenţi în sală Marius Rădulescu, reprezentantul Agenţiei Regionale pentru Romi, Adrian Vasile şi Onuţ Dagiu, ambii  de la Centrul romilor pentru intervenţii şi studii „Romani Kris”.

Romii nu-şi cunosc istoria

„Am încercat să stau de vorbă cu câţiva copilaşi de-ai noştri în şcoli şi fac un apel la profesorii noştri de limba romani să încerce să-i înveţe care au fost evenimentele din istoria noastră a romilor, chiar dacă ele nu sunt scrise”, a spus Viorica Gotu asistenţei.

Sursa: Viaţa-liberă.ro.

Related External Links

Ţiganii din armata lui Vlad Ţepeş

Putin cunoscut este episodul istoric in care Vlad Tepes a vrut sa-i angajeze pe robii tigani in randul corpurilor sale de oaste. In fata amenintarii otomane, din lipsa de oameni si resurse, Vlad Tepes a ridicat intotdeauna o armata mica, insuficienta. In cautare de osteni noi, crancenul voievod a apelat la satrele de tigani-robi, detinute de boieri si manastiri, promitandu-le romilor dezrobirea, daca vor alege sa lupte alaturi de el contra turcilor. Entuziasmati la inceput, tiganii au acceptat pe loc. Grupul de tigani a primit astfel haine si arme, devenind un nou corp in armata valaha. Tiganii si-au ales chiar un stindard de batalie sub forma unei sulite in care au infipt o cioara. Laudarosi si tinand sa-l impresioneze pe voievod cu bravura lor, tiganii au cerut chiar sa fie asezati in linia intai, fiind astfel primii care aveau sa se infrunte cu turcii. Vlad le-a ascultat cererea. Episodul care a urmat este hilar si burlesc in egala masura.

In fata armatei turcesti care se apropia incet si metodic, tiganii au inceput sa-i batjocoreasca si sa-i ameninte pe turci. Pe masura ce trupele ienicerilor se apropiau in zgomot crescand de tobe, meterhanele si timvale, tiganilor a inceput sa le se faca frica. Nimic anormal. Tiganii erau de generatii intregi fierari, mestesugari si argati. Nu cunosteau stiinta armelor, nici nu experimentasera puternicul impact psihologic pe care il aveau cruntii ieniceri. Armate mult mai galonate si titrate, alcatuite din cavaleri occidentali incercati, au dat cinstea pe rusine, fugind din fata eficientei masini de razboi turcesti. Odata ce valurile de ieniceri au ingustat orizontul, tiganii au intrat in groaza mortii, aruncand armele pentru a-si inlesni fuga. Astfel, inainte de lupta propriu-zisa, tiganii au parasit in graba campul de lupta, tipand si alergand dezordonat in rasetele ostirii valahe. Doar sulita lor cu cioara in varf a ramas infipta in locul unde fusese “regimentul tuciuriu”. De atunci, a ramas vechea zicala romaneasca “Curajos ca cioara-n par”.

Sursa Descoperă.ro.

Related External Links

Reportaj Realitatea: istoria rasei ţigăneşti

Se spune despre numai două metode de studiu a istoriei ţiganilor: metoda lingvisticii comparate şi antropologia fizică.

Related External Links

Cronici de videofil: Caravana ţiganilor

Festivalul International de Film, B-EST, a avut si o sectiune numita Romano Cinema and Culture, dedicata tiganilor, unul dintre documentare fiind de exceptie,  When the Road Bends: Tales of a Gypsy Caravan / Cand drumul e stramb: Povesti ale Caravanei tiganilor (2006) de Jasmine Dellal, proiectat în prezenta autoarei. Ca si Hidden Sorrows / Dureri ascunse, de altfel, de Michelle Kelso, o productie SUA-Romania, un zguduitor documentar despre persecutia romilor romani în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Bazat pe documente de arhiva si pe marturiile supravietuitorilor, filmul analizeaza istoria tiganilor romani deportati de catre nazisti si aliatii lor în lagarele din Transnistria.

Restul cronicii poate fi găsită în articolul apărut aici.

Related External Links

Angus Fraser – Tiganii. Volumul I: Origini Istoria unui popor european

Inca de la misterioasa lor aparitie in Europa, acum mai bine de noua sute de ani, tiganii au refuzat sa se inscrie in cadrele unei existente stabile, conforma cu conventiile sociale acceptate. Asa se face ca obiceiurile si cultura lor au ramas practic neintelese, pastrarea propriei lor identitati izbindu-se de respingerea societatilor cu care au convietuit.
Cartea de fata incepe cu cercetarea originii lor indiene, continuand cu migratiile ce i-au purtat din Evul Mediu pana in zilele noastre prin Orientul Apropiat, Europa rasariteana si cea occidentala. Cunoscuti inca din cele mai vechi timpuri pentru talentul lor muzical, pentru iscusinta cu care prelucrau metalele, pentru priceperea la cai si pentru arta de ghicitori si de vindecatori, tiganii au avut parte totusi de-a lungul intregii lor istorii de o imagine cu persistente conotatii negative. Cercetand radacinile istorice ale acestui fapt, Angus Fraser ii subliniaza efectele in diferite epoci – de la frecventele expulzari din trecutul mai indepartat pana la „holocaustul uitat” din timpul celui de-al doilea razboi mondial -, trasand totodata un viguros tablou al prezentului.

„Cartea lui Sir Angus Fraser, Tiganii, care a fost tradusa din engleza in romana la Editura Humanitas, este un adevarat monument de eruditie care ne aduce o masa de informatii asupra migratiei tiganilor si raspandirii lor in Europa. Prin voluminoasa ei bibliografie, va ramane un pretios instrument pentru orice cercetator al problemei de acum inainte.
Din punctul nostru de vedere, regret insa doua lucruri: mai intai, ca din exces de scrupulozitate, dupa ce ne da diversele pareri care s-au exprimat asupra cutarui aspect din vasta problema, nu ia atitudine aratandu-si preferintele pentru una din teorii sau tragand el însusi o concluzie, in al doilea rand, prin faptul ca nu cunoaste limba noastra, cand suntem tara cu cea mai mare proportie de romi si care a fost in Evul Mediu unul din principalele canale de trecere a lor spre Occident, nu cunoaste nimic din serioasele lucrari aparute la noi despre tigani, afara de cartea lui Kogalniceanu tanar, aparuta in franceza, in 1837 (!). Cartea este totusi indispensabila in biblioteca oricarui cercetator al chestiunii.” Neagu Djuvara

Audiobook-ul va cuprinde 8 volume (12 CD-uri)

Sursa este Humanitas, editorii cărţii.

Related External Links

Cornel Şomâcu: O istorie a Gorjului nu se poate scrie fără ţigani

Cornel Şomâcu prezintă pe scurt influenţele pe care ţiganii le-au avut în istoria Gorjului de-a lungul existenţei lor pe aceste meleaguri.

Astfel…

Prima atestare documentară a ţiganilor în România datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi este făcută în Gorj. Istoricul gorjean Alexandru Ştefulescu menţiona acum mai bine de un secol un document din 1385 prin care domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruia Mânăstirii Tismana “40 de sălaşe de ţigani”. Interesant că secole de-a rândul Mânăstirea Tismana va fi totdeauna amintită cu posesiunile sale de ţigani. O altă menţiune din Oltenia o avem trei ani mai târziu când domnitorul Mircea cel Bătrân dăruia ctitoriei sale, mânăstirea Cozia, “300 de sălaşe de ţigani”. Începând cu secolul al XV-lea, domnul ţării, mânăstirile şi boierii aveau “robi ţigani” pe care îi găsim menţionaţi în documente. Tot din secolul amintit avem atestări ale ţiganilor şi în celelalte provincii româneşti, bunăoară cei amintiţi în Transilvania între 1390 şi 1406 fiind sub stăpânirea unui boier Costea, dar în Ţara Făgăraşului, pământ al domnitorului muntean.

Restul informaţiilor le puteţi citi în articolul de aici.

Ceea ce se mai merită reţinut este că prima lucrare dedicată ţiganilor a fost elaboratp de Mihail Kogălniceanu care a şi tipărit-o la Berlin în 1837. Noi scrieri despre ţigani apar abia în perioada interbelică, cînd Constantin I.Popp Şerboianu a iniţiat prima “Asociaţie Generală a Ţiganilor din România”(1933), Ioan Chelcea – “Ţiganii din România”(1944) şi George Potra  -“Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România” (1939).

Related External Links

Mirela Marinescu: poveşti cu ţigani

În Gazeta de Sud au fost publicate în 22 iulie 2007 (aici) poveşti cu ţigani, articolul poartă semnătura Mirelei Marinescu.

Erau robi ai tătarilor, au devenit apoi meşteşugari, ocnaşi, gîzi (călăi), aurari, potcovari, lăutari, dar şi hoţi, criminali. Rămân să vorbească despre ţiganii de altădată poveştile consemnate în documentele istoriei.

Au venit o dată cu tătarii pe teritoriul românesc. Erau sclavii lor, robi care puteau fi vânduţi, trecuţi de la un stăpân la altul. După retragerea tătarilor, au rămas aici, la stăpâni români. Unii era indulgenţi cu ei, îi eliberau, lăsând cu limbă de moarte, în testamente, clauze care îi scăpau de robie. Şi, totuşi, o legătură puternică se năştea între ei, astfel încât mulţi preferau să rămână în aceleaşi gospodării. Acolo aveau de-ale gurii, tot astfel cum aveau şi posibilitatea de a câştiga un ban.

Meşteşugari de seamă

În vremea când au fost robi, dar şi după aceea, s-au dovedit buni meşteşugari, la confecţionarea armelor şi prelucrarea aurului, erau fierari iscusiţi şi buni îngrijitori de cai în armată. Faima lor s-a dus peste hotare, la fel cum la urechile străinilor au ajuns şi relele tratamente la care erau supuşi unii dintre ei. Suferinţa lor a luat sfârşit când Barbu Ştirbei a dat un decret de desfiinţare a robiei în Ţara Românească. Iniţiativa sa va fi preluată, peste timp, în Proclamaţia de la Islaz, în care se stipulau din nou desfiinţarea robiei, emanciparea ţiganilor. Clauza va fi susţinută şi de primarii Craiovei. Gheorghe Chiţu, primul primar al Craiovei, s-a ocupat şi el de integrarea ţiganilor, dându-le servicii. Erau puşi să repare trăsurile şi căruţele, erau angajaţi pe post de cioclii sau gropari pe lângă cimitire. Unii au fost trimişi la şcoală, în vreme ce alţii au fost internaţi în Spitalul „Filantropia“ pentru a se vindeca de bolile sociale pe care le puteau răspândi. Alţii au ales să cânte. Aveau un extraordinar talent muzical, care avea să-i cucerească şi pe scriitorii şi pictorii vremii, Eustaţiu Stoenescu, un mare pictor craiovean, dedicându-le numeroase lucrări. Lăutarii ţigani, cum ar fi cei din zona Bucovăţului, au ajuns să cânte şi peste hotare, la expoziţii internaţionale, la New York (1938), Paris (1900), Bruxelles. Au cântat şi cu Maria Tănase, încântându-l în mod plăcut pe Roosevelt. Şi regina Angliei avea să fie fermecată de muzica lor. „Când regina Angliei a vrut să-l decoreze pe marele violonist craiovean Ion Voicu, tatăl lui Mădălin Voicu, ca român, acesta a ţinut să atragă atenţia că aparţine de fapt etniei rome“, a menţionat Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul de Istorie din Craiova.

Fapte măreţe de ieri

Tot de numele lor se leagă şi unele fapte măreţe. Voievodul Alexandru cel Rău a aflat la un moment dat că marele ban al Craiovei, Mihai Viteazul, e fiu de domn. A pus la cale arestarea lui şi mutarea spre execuţie la Bucureşti. Înainte însă de a ajunge la destinaţie, s-a făcut o oprire la Biserica Sfântul Nicolae din Bucureşti. „Mihai Viteazul s-a rugat la icoana Sfântului Nicolae să-i fie cruţată viaţa, promiţând că, dacă îl va scăpa, îi va face o biserică. Ajuns la locul execuţiei, gâdele, un ţigan, a refuzat să-l ucidă, afirmând că nu poate omorî o asemenea mândreţe de om. Poporul prezent la eveniment i-a sărit în ajutor. Domnitorul nu a mai putut face nimic şi a anulat execuţia. Un ţigan a salvat astfel viaţa banului Craiovei“, a precizat Toma Rădulescu. Ruga banului a fost ascultată, iar el şi-a ţinut promisiunea şi a ridicat Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti.

Related External Links

Cine sînt şi de unde vin ţiganii?

Autoarea textului este prof. univ. dr. Elena MACAVEI, Preşedinta Secţiunii Pedagogice şi de Asistenţă Socială a ASTREI şi a fost publicat în Monitorul de Cluj în 27 octombrie 2008 la secţiunea Scrisoarea cititorului (îl puteţi găsi aici).

Studii istorice de autoritate stiintifica, lucrari etnologice si eseistice prezinta tiganii / romii ca un popor provenit dintr-o ramura a dravidienilor, un popor ratacitor, nomad ce a migrat în conditii si timpuri aproximate de unii cercetatori în secolele V-VI, dupa altii, în secolul IX, din India în Persia, fiind cunoscuti cu numele luri sau luli. Migrantii au parasit Persia ce cazuse sub dominatia arabilor, acestia i-au numit zott. Au fost cunoscuti si sub numele de lom (de armeni) sau dom (de sirieni). Cu timpul migrantii au ajuns în Armenia, Asia Mica, Bizant unde au fost numiti atinganos / atsinganos, ceea ce însemna “de neatins” si desemna o secta de magicieni, ghicitori, îmblânzitori de serpi. Din Asia Mica tiganii au migrat în Tracia, iar aproximativ din secolul XIV începe perioada europeana a migratiei. Prin Balcani au trecut si s-au asezat în Grecia, Bulgaria, Cehia, Serbia, Tarile Române, Ungaria, Lituania, Ucraina. Au migrat, de asemenea, în Italia, Spania, Portugalia, Germania, Franta, Anglia si Scotia, Tarile Scandinave. În contemporaneitate, tiganii / romii sunt cunoscuti cu etnonimele: zigeuner (de germani), czigany ( de maghiari), tsiganes (de francezi), ciganos (de portughezi), gitanos (de spanioli), gypsies (de vorbitorii limbii engleze). Se folosesc si termenii: sinti (în Europa de Vest) si romi (în Europa de Est). În Tarile Române tiganii au venit prin Balcani din Bizant, aproximativ în secolul XIV si au trait liberi ori ca robi domnesti, mânastiresti si boieresti. Pentru ca nu-si puteau plati darile, multi tigani liberi intrau de voie buna în stare de robie. La curtile domnesti si boieresti, pe domeniile mânastiresti tiganii munceau pamântul, îsi exercitau meseriile, efectuau munci gospodaresti, creau atmosfera petrecerilor. Robia tiganilor a generat atitudini de compasiune si de revolta ce s-au manifestat în masuri de ameliorare a vietii lor si în facilitarea rascumpararii, în initiative particulare ale boierilor de a-i elibera. S-au emis acte de dezrobire în 1837, 1847, 1855, 1859. Desi social-politic robia s-a desfiintat, mentalitati de supunere s-au prelungit în mentalul colectiv si au influentat psihismul individual si colectiv. Procesul de emancipare a tiganilor a început, în România, odata cu dezrobirea si împroprietarirea prin legea din 1864 si s-a intensificat în prima jumatate a secolului XX, în perioada interbelica. Recensamântul din 1930 înregistrase un numar de 252.501 tigani, ceea ce reprezenta 1,5 % din populatia României.

Mihail Kogălniceanu: Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor

Discurs următor a fost rostit la 1/13 aprilie 1891 în şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare. Sursa lui este aici.

Sire! Preagraţioasă doamnă şi regină! Alteţă regală! Doamnelor şi domnilor! Colegii mei mi-au încredinţat misiunea de a lua şi eu cuvântul în această mare şi frumoasă zi, în care serbăm jubileul de 25 de ani al fundărei Academiei Române. Această onoare o datoresc vârstei mele înaintate.

În adevăr, cu excepţiunea venerabililor noştri colegi, domnii N. Kretzulescu şi G. Bariţiu. eu sunt, dintre toţi ceilalţi academicieni, cel mai în vârstă. Şi, dacă ar fi exact anul naşterii mele ce mi-l dau nu numai biografii străini, dar şi literatorii români, care au binevoit a se ocupa cu scrierea vieţii mele, eu aş fi mai înaintat în bătrâneţe decât chiar Nestorii mai sus-numiţi ai Academiei Române. După Lexiconul de conversaţiune al lui Meyer (Meyer’s Konversations-Lexicon), eu aş fi născut la 1806; şi, nu mai demult decât sunt câteva săptămâni, “România literară” mi-a dat aceastaşi vârstă; astfel, aş număra 85 de toamne, n-am pretenţiunea de a zice primăveri. Să-mi fie permis a rectifica această dată. Eu sunt născut în Iaşi, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câţiva ani, ca un adevărat registru al stării civile, se obişnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre.

Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; maica mea, Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă (Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde şi astăzi sunt mulţi proprietari purtând numele de Stavilla. Exprimându-mi-se dorinţa ca, cu ocaziunea acestei zile ceremoniale să citez câteva fapte din istoria contemporană, petrecute sub ochii mei ori săvârşite cu micul meu concurs, maiestăţile-voastre să binevoiască graţios a-mi învoi de a preceda lucrarea mea cu câteva cuvinte care se raportă la zilele tinereţilor mele. Bătrânii iubesc a povesti despre cele întâmplate în juneţea lor; şi eu nu pot rămâne strâin de această slăbiciune a vârstei mele. Naşul meu, adică acela care m-a luminat cu sfântul botez, întrebuinţez stilul bătrânesc, a fost domniţa Marghioala Calimach, soţia logofătului Grigore Sturdza, tatăl repausatului Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei. Domniţa Marghioala iubea foarte mult pe maică-mea, care, copilă tânără, a fost rămasă orfană de tată şi mamă şi încredinţată epitropiei logofătului Grigore Sturdza — bunul meu despre mamă, medelnicerul Stavilla, având moşia sa vecină cu moşiile din Basarabia ale familiei Sturdzeşti, astăzi proprietăţi ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului domn al Moldovei. Domniţa Maria Calimach vorbea numai greceşte; ea mă iubea mult de mic copil şi, când mă lua în braţe, ea îmi exprima dragostea într-a mă dezmierda cu bătaie de pălmiţe, până când leşinam de plâns, şi întovărăşite aceste cu toate numirile dezmierdătoare greceşti ce se întrebuinţează la copii. La săvârşirea ei din viaţă, domniţa Marghioala mă recomandă iubirii şi îngrijirii fiului său Mihail Sturdza, care deja în tinereţe luase primul loc între cei mai învăţaţi şi talentaţi boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni, lăsate cu limbă de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni datoresc că Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei în 1834, în acelaşi an, împreună cu fiii săi Dimitrie şi Grigore, m-a trimis la învăţătură în Francia, şi anume la Lunéville, unde furăm încredinţaţi îngrijirii abatelui Lhommé, preot catolic, care din cauza marii revoluţiuni franceze, ca mulţi alţi emigraţi francezi, se refugiase în principatele române. Abatele Lhommé, retras în Iaşi, a fost dirijat educaţiunea şi instrucţiunea tânărului Mihail Sturdza, şi dar acesta, ajuns domn, nu putea să încredinţeze creşterea şi îngrijirea copiilor săi şi a mea decât aceluia care făcuse din el cel mai învăţat boier de pe timpurile lui. Noi găsirăm pe abatele Lhommé, deşi octogenar, încă în plină vigoare şi profesor de retorică, de limba şi literatura latină la colegiul din Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputaţiune prin capacitatea profesorilor şi care a produs mai mulţi bărbaţi însemnaţi ai Franciei. În casa părintească n-am fi putut fi mai bine trataţi decât în sânul familiei Lhommé, sub supravegherea activă a abatelui. Eram cei întâi din clasele noastre. Dar după un an politica se amestecă şi în afacerea colegianilor români din Lunéville.

Consulii ruşi, pe atuncea preaputernici în Bucureşti şi în Iaşi, făcură domnului Mihail Sturdza respectuoase observări pentru trimiterea în Francia a fiilor săi şi a altor câţiva fii de boieri, căci afară de mine mai erau trimişi şi doi fii ai logofătului Lupu Balş şi un altul, Nicu Cassu. Educaţiunea franceză se părea marelui nostru protector, împăratului Nicolai I, prea revoluţionară; furăm dară luaţi din Lunéville şi conduşi la Berlin, la sfârşitul anului 1835.

Berlinul de pe atunci îşi dobândise numele de Atena Germaniei; şi, prin patriotismul, inteligenţa şi marea mişcare naţională ce domnea în toate clasele nobile şi burgheze ale capitalei Prusiei, de pe atuncea se prevedea rolul cel mare ce, 35 de ani în urmă, Prusia avea să joace în istoria omenirii, ajungând apoi la egemonia întregei Germanii, la reînvierea imperiului lui Barbarossa.

Noi, tinerii români, furăm aşezaţi într-o familie privată, şi anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocaţiunea edictului de Nantes, mulţumită protecţiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Această colonie a păstrat până astăzi libertăţile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul său, gimnaziul său, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză este predominantă şi astăzi. Membrii săi actuali sunt toţi deveniţi buni germani şi mulţi din ei, păstrând numele lor de familie franceză, reprezintă oameni însemnaţi, care şi-au făcut în istoria Germaniei un nume cunoscut în ştiinţe, în arte, în armată, în diplomaţie; dar niciodată n-au uitat originea lor. Ei, o dată pe an, se adună într-un banchet frăţesc, în care reînnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile făcute religiunii lor de regele Ludovic XIV şi de bătrâna de Maintenon, prigoniri care au silit pe părinţii lor de a-şi părăsi patria. Tot atunci, şi cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realţă nesfârşite toaste în memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor şi o nouă patrie. Tânăr de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, şi inima mea s-a înfierbântat în faţa acestor bărbaţi de bine, care trimiteau o neştearsă aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodată aveau conştiinţa de ce datorau patriei nouă. După un an, am fost strămutaţi în casa şi sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher şi editorul operelor acestui spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un bărbat distins; el avea deja un nume bine văzut şi era încuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, şi cu familia comitelui Schwerin, urmaş al marelui feldmareşal al lui Frederic cel Mare. În casa sa se aduna societatea cea mai aleasă şi din nobleţe, şi din burghezime, care de pe atuncea luase un loc însemnat în Germania, punându-se în fruntea ideilor naţionale şi a reformelor sociale care se răspândise în toată Germania. Steagul lor era, înainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, rudă a lui Mihail Sturdza, şi după a căruia recomandaţiune noi furăm încredinţaţi pastorului Ionas, în timpul petrecerii sale la Berlin -şi aceasta era mai neîntreruptă —, era unul din vizitatorii cei mai deşi ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris în limba franceză Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tipărit apoi în Iaşi şi s-au tradus în limbile română, greacă şi rusă.

Acestei societăţi datoresc dezvoltarea micii mele inteligenţe şi amorul pentru tot ce este frumos şi mare în viaţa omului.

Intrat apoi student la universitate, am avut de mari dascăli pe Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocvenţă atât de mare, de un liberalism în idei atât de larg, încât, din toate părţile Germaniei şi chiar din alte ţări, alergau cu miile studenţii, ca să-i asculte vorbirea şi elocvenţa sa dulce ca o melodie; astfel încât a trebuit a se abate pereţii la doua săli pentru a lărgi sala unde el predica ştiinţa tinerei generaţiuni germane.

Am avut de dascăl pe Leopold de Ranke (1795 — 1886), marele istoric, căruia, cu ocaziunea jubileului său de 60 de ani de profesorat, ajuns la adânci batrâneţe, am avut şi eu onoarea a-i adresa acum câţiva ani, 20 februarie 1877, felicitările mele, felicitările întâiului său student român de la Universitatea din Berlin.

Am avut fericirea de a avea de dascăl pe marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de justiţie şi unul din fiii cei mai distinşi ai coloniei franceze din Berlin.

În saloanele dlui de Savigny, am fost prezentat şi lui Alexandru Humboldt (1769 — 1859), care îmi arăta în general un deosebit interes pentru ţările române, atât de necunoscute pe atunci, încât nici numele de români nu se ştia. De aceasta, în adevăr, nu trebuie să ne mirăm, când însuşi în Moldova şi în Muntenia numele de români nu era întrebuinţat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldovean şi muntean. Bătrânul Asachi toată viaţa lui n-a putut găsi potrivita terminaţiune franceză la cuvântul român, vorbind şi scriind les Roumounis. Să-mi fie permis a-mi face un merit afirmând că eu cel întâi am întrebuinţat în limba franceză cuvintele de Roumain şi de Roumanie. La Berlin, pe timpul petrecerii mele, şi chiar în saloanele culte, mai tot aşa de puţin cunoscute era şi numele de Moldauer sau Vallache. Mie mi se zicea der schwarze Grieche, pentru că aveam părul negru, şi pe atuncea Berlinul era încă un oraş cu totul şi exclusiv al Germaniei de nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde. Alexandru Humboldt, spirit eminamente cercetător, îmi arătă o deosebită dorinţă de a cunoaşte în ce constă literatura noastră, şi îndeosebi m-a întrebat despre soarta şi caracteristica ţiganilor noştri. Spre a-i satisface curiozitatea, eu am scris în limba germană o scurtă privire asupra micii noastre literaturi de pe atuncea, pe care am publicat-o în Lehmann’s Magazin für die Litteratur des Auslandes. Tot pentru Humboldt am publicat apoi o broşură în limba franceză, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains (Berlin, Behr, 1837), în prefaţa căreia chemam luarea-aminte a filantropilor asupra acestui nenorocit popor sclav în ţara mea, în sânul Europei civilizate, şi tratat ca lucru prin înseşi legile ţării noastre. Vacanţele le petreceam ordinar în Pomerania, la Schwienemunde, pe atuncea un mic orăşel pe ţărmurile mării, sau la Hehringsdorf, sat mic, tot pe ţărmul mării, şi recomandat mai întâi de Willibald Alexis (1798 —1871), celebrul româncier, şi care, deşi eu nu aveam decât douăzeci de ani, mă luă în strânsă amiciţie. Hehringsdorf astăzi este devenit oraşul balnear mare şi cel mai frecventat al Germaniei de Nord. Cu Wilibald Alexis, am vizitat pe jos insula Rügen, castelul Putbus al familiei princiare Malte-Putbus, pădurile misterioase ale vechii zeităţi vende Hertha şi cetatea de pământ Arkona, punctul cel mai septentrional al Germaniei, care seamănă mult cu cetăţile noastre de pământ, Movila Răbâei, cetatea de la Adjud şi atâtea altele. Wilibald Alexis, în plimbările noastre, mă iniţia la marea lucrare ce se opera pe atunci în Germania, atât în privinţa unităţii politice, cât şi în privinţa aspiraţiilor şi sforţărilor burghezimii de a intra în viaţa politică, care până atunci aparţinea mai cu deosebire nobilimii. El mai întâi îmi da amănunţimi asupra marii reforme care se făcuse în Prusia, adică emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor prusieni, operată în timpul regelui Frederic Wilhelm III (1797 — 1840), de către marii săi miniştri Stein (1757 —1831) şi Hardenberg (1750 — 1822), reformă care a însufleţit şi a îmbărbăţit naţiunea prusiană, spre a scutura jugul francez, care, după bătălia de la Jena (1806), apăsa grumazii poporului german. Pastorul Ionas completă învăţătura mea în privinţa marii reforme; el puse în mâinile mele înseşi actele marilor legiuiri, proclamaţiilor şi reformelor lui Frederic Wilhelm III şi cu deosebire edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toată suprafaţa statului Prusiei, desfiinţând claca şi orice alte servicii către stăpânii de moşii şi prefăcând în proprietate absolută, în mâna ţăranilor, ogoarele ţărăneşti, cu despăgubire în bani odată răspunşi sau prin rentă perpetuă, ori prin înapoierea unei părţi de pământ. Pastorul Ionas mă făcu cunoscut şi cu memoriul compus de principele Hardenberg, la Riga, în 1812. Prin acest act important, marele ministru arăta regelui necesitatea prefacerii chiar din temelie a organizaţiei de atunci a statului prusian, pentru a-i da o nouă viaţă prin înlăturarea a tot ce era slab în el şi prin deşteptarea de puteri nouă.

Iata cum el înţelege această reformă: “Statul care s-ar noroci a înţelege adevăratul spirit al timpului şi, prin înţelepciunea guvernului său, ar lua parte la acel plan universal, fără să aibă nevoie de comoţiuni violente, ar avea neapărat mari preferinţe, şi membrii săi ar trebui să binecuvânteze îngrijirea care ar lucra pentru dânşii într-un chip atât de binefăcâtor. Fără putere au fost toate acele piedici care s-au opus torentului revoluţiunii, pentru că slăbiciunea, interesul egoist şi ideile neîntemeiate le-au dirijat fără nici o chibzuială. Gândirea nebunească că chipul cel mai bun de a combate revoluţiunea ar fi de a se ţine de cele vechi şi de a prigoni cu toată asprimea principiile şi ideile izvorâte din ea, n-a avut alt rezultat decât câ a dezvoltat revoluţiunea şi i-a dat o întindere din ce în ce mai mare. O revoluţiune în bunul simţ, o revoluţiune care ar avea de scop marea civilizare a omenirii, făcută prin înţelepciunea guvernului şi nu prin impulsiuni violente, cu atât mai mult ar trebui să fie privită ca ţintă şi ca principii povăţuitoare. Principii democratice într-un guvern monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite”. Mai jos, Hardenberg recomandă pentru organizaţiunea dinăuntru cea mai mare libertate şi egalitate de drepturi între membrii statului, regulate după principiul înţelept al unui stat monarhic, şi fiecare post în stat, fără excepţiune, să nu se mai păstreze cutărei sau cutărei clase, ci să se deschiză numai meritului din orice clasă. “Clasa cea mai numeroasă, cea mai importantă, acea care până acum s-a neglijat şi s-a împilat mai mult, ar trebui cu preferinţă să fie un obiect al neadormitei îngrijiri a ocârmuirii şi a se desfiinţa, prin o lege scurtă, bună şi grabnică, toată servitudinea”. Şi ca soluţiune se propune: “Concesiunea şi statornicia pământurilor ţărăneşti, ca liberă proprietate a ţăranilor, cu despăgubirea stăpânilor de moşii, şi aşa a se ajunge la desfiinţarea legămintelor între stăpânii de moşii şi între ţărani!” În una din vacanţele de vară, comitele Schwerin îmi dădu ospitalitatea în Schwerinsburg, vechiul castel al strămoşului său, feldmareşalul lui Frederic cel Mare, comitele Schwerin. Acolo, sub ochii mei, vazui aplicarea legii de emancipaţiune făcută cu 25 de ani înainte. Am văzut pământurile emancipate, unele rămase în stăpânirea vechilor proprietari de moşii, altele trecute vechilor servi, deveniţi proprietari. Am văzut satul vechi al foştilor clăcaşi, AltSchwerin, şi satul nou clădit după emancipare, Neu-Schwerin. Straniu lucru! Legea proprietăţii din Prusia avea mare asemănare cu condiţiunile proprietăţii rurale din ţările române. Principiul ce se găseşte în vechea noastră legislaţiune, pentru a se da ţăranului spre cultivare până la doua treimi din întinderea moşiilor, iar o treime se rezerva în seama stăpânului, exista şi în Prusia.

Aici am de adăugit că acest comite Schwerin, care îmi dăduse ospitalitatea în castelul său, deveni mai târziu şi în mai multe rânduri un membru important în partidul liberal şi chiar şi ministru de mai multe ori în anii de mare luptă pentru Germania, între 1848 — 1862.

Tot în timpul petrecerii mele în Berlin, prin camaradul meu de studii, fiul cunoscutului istoric Kohlrausch, am fost prezentat ducesei de Cumberland, sora şi egeria regelui Frederic Wilhelm III, şi curând ajunsei în intimitatea principelui Gheorghe, fiul ducelui de Cumberland, care, după suirea pe tron a batrânului duce de Cumberland, deveni principe regal, mai târziu însuşi rege de Hanovra, sub numele de Gheorghe V şi, în fine, detronat de către însuşi vărul său, Wilhelm I (1866).

Mulţumită contactului meu cu atâţia bărbaţi însemnaţi ai Germaniei şi primit în cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune şi putinţă de a-mi îmbogăţi mintea cu ideile reformatrice ce atunci inspirau înaltele inteligenţe ale Germaniei. Da, Universităţii din Berlin, a doua mea mumă, Universitaţii Fredericia Wihelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria româna şi spiritul liberal care m-a însufleţit în toate actele vieţii mele.

În lungile mele lupte şi lucrări, în prigonirile înverşunate care nu o dată s-au încercat de a mă zdrobi, pururea am avut înaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte pe care, în memoriul său către rege, le arată principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realţa caracterul şi bărbăţia poporului german pentru dezrobirea sa de jugul străin, pentru ridicarea şi mărirea Germaniei: “Principii democratice într-un guvern monarhic!”.

Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României. Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi care au operat realţarea şi unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român! În anul 1864, când toţi românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice şi sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în şedinţa Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor. Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia întemeiată pe instituţiuni democratice”, m-am reîntors în ţară la 1838 cu angajamentul, şi l-am ţinut cu înţreaga mea generaţiune, de a face din ţara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desfiinţarea robiei ţiganilor, la proclamarea, egalităţii de drepturi şi îndatoriri pentru toate clasele întregii naţiuni române, la emanciparea clăcaşilor şi la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de ţărani în secole întregi, stropite cu sudoarea şi sângele lor. Şi Dumnezeu bun şi milostiv mi-a prelungit viaţa mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârşirea acestor trei mari reforme, şi astăzi a mă bucura la bătrâneţe de rodul sămânţei depuse de noi, în tinereţile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei! Rog pe maiestăţile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie. Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinereţea lor!

Intrând în materie, voi desfăşura trei date mari din istoria contemporană a renaşterii României, trei reforme radicale săvârşite sub ochii noştri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea ţiganilor.

II. Oborârea pronomiilor şi privilegiilor de naştere şi de castă şi proclamarea egalităţii politice şi civile pentru toţi fiii României.

III. Emanciparea ţăranilor.

Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminaţi. Ochii, atât ai emancipaţilor, cât şi ai acelora reţinuţi încă în fiarele sclaviei, dar însufleţiţi de o dreaptă speranţă, au vărsat şiroaie de lacrimi, şi numele emancipatorilor, Mihail Sturdza şi Alexandru Ghica, mulţi ani au răsunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverşunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiţie în ţară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând şi hotărâţi de a arăta domnului că, în faţa unui act mare, junimea româna ştia gândi şi lucra înalt şi bine! O deputaţiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni şi alţi atâţi, şi ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoştinţa tinerei generaţiuni. Mihail Sturdza în acea zi şi-a adus aminte că şi el a fost tânăr şi că era omul cel mai luminat al ţării; el ne exprimă recunoştinţa sa, declarând ca în noi vedea viitorul ţării, că nouă aparţinea de a face din Moldova şi Valahia o ţară civilizată şi o societate europeană şi că stăruinţele lui erau de a ne pregăti acest viitor. “Foaia ştiinţifică şi literară”, redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranţei, în care, în proză şi în versuri, se cânta marea reformă.

Ţiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-şi purta lanţurile, deşi mult uşurate prin ideile nouă şi prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, ţiganii auziră cuvântul armonios al libertăţii, ei deveneau cetăţeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamaţiune: “Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţinea robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”. Dar curând revoluţiunea, măreaţa revoluţiune, toate marile reforme, fură călcate şi zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, şi nenorociţii emancipaţi fură din nou lănţuiţi; dar sămânţa era aruncată, şi curând ea trebui să-şi poarte roadele sale. Tânăra generaţiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în ţară, cât şi prin felurite broşuri ce le publica în străinătate; aşa de exemplu, între alţii, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea ţiganilor articolele sale, publicate în Iaşi în “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856: “Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie aşezat în rândul popoarelor osândite”! Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispoziţiunile Tratatului de la Paris, vroi să-şi încoroneze domnia prin acte mari. Între acestea figura şi ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea ţiganilor particulari. Consilierii tronului, miniştrii, erau luaţi dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire şi democratizarea ţărilor române făcuseră programa vieţii lor. Ministru de finanţe era Petru Mavrogheni; el şi eu furăm însărcinaţi de domn cu redacţiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate şi cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desfiinţate în 1848.

I. Dezrobirea ţiganilor

Contemporanii mei îşi aduc aminte, şi aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, îşi aduc aminte ce erau ţiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizaţiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societăţile Europei şi când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia şi din nenorocire şi în România.

Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.

Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia, şi numărul lor din zi în zi sporea, ori în viaţă, ori mai ales la moarte, îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau ţiganii domneşti şi foarte mulţi; aceştia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau ţiganii mănăstireşti şi ai aşezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi; erau, în fîne, ţiganii particulari, ţiganii boiereşti, care constituiau personalul de servitori în curţile boiereşti, bucătari, vizitii, rândaşi, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătoriţe. Boierii cei bogaţi aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcţiuni se exercitau de ţigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuinţele zilnice şi casnice ale vieţii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat şi sub două domnii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării ţiganilor statului şi a mănăstirilor. Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Ţara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deşi parţială, era hotărâtoare şi pentru emanciparea ţiganilor particulari, rămaşi încă în sclavie. Toate minţile prevăzătoare au înţeles că ora ştergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise şi că dezrobirea ţiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaştere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate şi aparţine iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător şi colecţionar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei şi istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunţare, au expiat păcatele lor şi ale părinţilor lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de ţigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în Bucureşti în 1847; cea de a doua, în Iaşi, la 10 decembrie 1855, şi în Bucureşti la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de ţiganii lăieşi, care încă trăiesc în parte sub şatră, şi afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuşi se dau lucrului pământului, mai toţi astăzi din celelalte clase de ţigani s-au contopit în masa naţiunii, şi ei nu se mai cunosc decât prin faţa lor smolită şi asiatică şi prin vivacitatea imaginaţiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societăţii noastre.

Deşi de la proclamarea emancipaţiunii nu sunt încă îndepliniţi 50 de ani, ţiganii ne-au dat îndustriaşi, artişti, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinţii noştri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele ţigăneşti emancipate de dânşii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.

II. Oborârea pronomiilor şi privilegiilor de naştere şi de clasă şi proclamarea egalităţii politice şi civile pentru toţi fiii României

Sclavia neagră s-a desfiinţat, este acum aproape de jumătate de secol, sclavia alba însă a mai durat încă zeci de ani; ea nu a luat sfârşit decât la 1864.

Dar înainte de a dezvălui contemporanilor mei luptele şi împotrivirile la care a luat parte generaţiunea mea, până ce prin tăierea nodului gordian am putut, în fine, întemeia şi în România braţe libere şi proprietate liberă, să-mi fie iertat de a mă ocupa de o altă dată, nu mai puţin memorabilă, de o reformă nu mai puţin însemnată în istoria civilizaţiunii României; voiesc a vă vorbi de ziua de 29 octombrie, când, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabilă în istoria Franciei, am proclamat în România desfiinţarea privilegiilor de naştere şi de castă, desfiinţarea pronomiilor boiereşti şi înlocuirea lor prin egalitate politică şi civilă a tuturor românilor. Suntem prea aproape de epoca marii reforme pentru ca chiar tânăra generaţiune de astăzi să nu cunoască, cel puţin în trăsături generale, constituţiunea de privilegiuri şi deosebirea de clase care funcţiona în România înaintea anului 1857. După legea veche a ţării, în adevăr, fiecare român putea deveni boier, dar încet-încet se crea în ţările române un patriciat, o aristocraţie sui-generis, care îşi caută din ce în ce mai mult asimilarea cu nobilimea din ţările vecine, Ungaria şi Polonia. Ocârmuirea ţării se încredinţa, pot zice, numai unui număr restrâns de familii boiereşti, care ori se trăgeau din persoane ce purtau rangurile de protipendadă, ori înşişi erau investiţi cu aceste ranguri. Sub nume de protipendadă se înţelegeau cele întâi cinci ranguri din arhondologia boierească, adica: marele ban, marele logofăt, marele vornic, marele vistiar şi marele spătar, în Muntenia; marele logofăt, marele vornic, marele vistiar, marele hatman şi marele postelnic, în Moldova. Aceştia constituiau consiliul ocârmuitor; ei aveau apoi fiecare departamentul său, deosebit mai compuneau apoi şi divanul judecător în ultima instanţă. Celelalte trepte boiereşti compuneau boierii de starea a doua; aceştia ocupau serviciile de a doua mâna, dar rareori puteau să ajungă la treapta de consilieri ai domnului sau de judecători divanişti. Regulamentul organic desfiinţase de jure această deosebire, însa de fapt ea tot se menţinu, şi mai ales în Moldova. Boierii mari şi mici erau apoi scutiţi de plata tuturor dărilor, atât pentru persoana lor, cât şi pentru imobilele lor; mai aveau dreptul de a scuti de dările publice un număr de contribuabili, aceştia sub nume de “scutelnici”, “posluşnici”, “chrisovoliţi” etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; mulţi din ei aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantităţi mari de sare, alţii aveau drepturi de a scuti de plata vămii obiectele ce aduceau din străinătate pentru trebuinţa lor. M-aş întinde prea departe dacă aş enumera cu de amănuntul toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boiereşti.

Rareori un plebeian putea să străbată zidurile cetăţii în care sta închisă boierimea Moldovei şi a Ţării Româneşti. În Muntenia, o singură dată, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut străbate incinta de fier a aristocraţiei şi a ajunge vistiar mare; în Moldova, cu greu am putut găsi un al doilea caz; căci în fapt, mai mult decât în drept, puterea boierimii era mai mare în Moldova. Un om din popor, un negustor, oricât de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune în faţa unui boier chiar cu ocaziunea dărilor în licitaţie a veniturilor statului sau a bunurilor mănăstireşti.

În domnia lui Mihail Sturdza, în tinereţile mele, am văzut la mai multe licitaţiuni cum boierii, împărţiţi pe judeţe, luau, fără concurenţă, moşiile mănăstireşti şi apoi, cu preţuri îndoite, le subarendau la acei care din agricultură îşi făceau meseria vieţii lor. Mi se pare ca şi în Ţara Românească lucrurile se petreceau cam tot aşa; cel puţin şi astăzi se citează numele câtorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor Alexandru Ghica şi Bibescu îşi asiguraseră monopolul luării în arendă a moşiilor statului şi a mănăstirilor. Aceasta era banda neagră boierească, care, când privilegiile boiereşti au fost doborâte, a fost înlocuită prin banda neagră plebeiană, fără concursul căreia, mai până în zilele noastre, la licitaţiile publice nu se putea lua o singură moşie în arendă.

După ce tinerimea română începu a se adăpa de ideile egalitare şi civilizatrice ale marii revoluţiuni franceze, această stare de lucruri nu mai putu dura. Când în Bucureşti revoluţiunea de la 1848 puse sfârşit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului provizoriu declara: “Egalitatea drepturilor politice şi contribuţiunea generală la dările şi sarcinile statului”, precum tot acest mare act declara emanciparea clăcaşilor, făcuţi proprietari prin despăgubire, şi dezrobirea ţiganilor, iarăşi prin despăgubire. Dar marea reformă fu înăbuşită odată cu înăbuşirea revoluţiunii, şi regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri redeveni o stare legală în principate, odată cu orânduirea domnilor temporari, numiţi de Poartă şi de Rusia, în conformitate cu Convenţiunea de la BaltaLiman. Însă acest arbor secular al privilegiilor îşi primise o lovitură de moarte după care nu se mai putu îndrepta. Arborele dezrădăcinat trebuia sa cadă, şi el căzu prin votul dat de Adunarea-mumă în ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat în Europa întreagă, prin art. 46 al Convenţiunii de la Paris. Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanţă în istoria civilizaţiunii moderne a României, ziua în care s-a dat acest vot ocupă un loc prea mare în viaţa bătrânei generaţiuni care a aşternut bazele renaşterii României, pentru ca să nu am de plăcută datorie de a împrospăta tinerei generaţiuni memorabilul vot dat în unanimitate şi cuprinzând pe înşişi reprezentanţii regimului privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea româna. Şi aicea, câteva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-mumă din Iaşi, şi nu de acea din Bucureşti. Congresul din Paris, puterile, după propunerile lordului Clarendon, a hotărât că populaţiunile din principatele române vor fi consultate asupra viitoarei organizaţiuni a patriei lor. Un volum întreg n-ar ajunge spre a descrie toate împrejurările, greutaţile şi conflictele prin care am trecut, pentru ca să ajungem la alegerea şi convocarea adunărilor-mume din Iaşi şi din Bucureşti. Nu voi îndeplini această sarcină astăzi: ea n-ar intra în marginile strâmte ale unei conferinţe; voi nota numai că adunările-mume, de-abia întrunite, au dat o direcţiune cu totul opusă activităţii lor. Adunarea din Bucureşti s-a mărginit numai a se rosti în privinţa organizaţiunii politice a ţărilor române, zicând ca principiu, şi poate că avea cuvânt, că, de vreme ce Europa deja recunoscuse ţărilor române depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni în organizaţiunea dinăuntru a statelor române. Adunarea din Bucureşti proclamă numai bazele organizaţiunii politice, adică cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

* a) Autonomia principatelor,
* b) Unirea lor,
* c) Un principe străin în capul noului stat,
* d) Neutralitatea ţării şi
* e) Un guvern reprezentativ constituţional.

Aceste puncte, odată recunoscute de Europa, aparţinea naţiunii române, din nou convocată, a se rosti asupra tuturor chestiunilor privitoare la organizaţiunea dinăuntru.

Adunarea-mumă din Iaşi n-a urmat tot aşa. Noi, reprezentanţii moldoveni, în privinţa dorinţelor noastre pentru organizaţiunea politică a statului român, am urmat pe fraţii noştri, reprezentanţii Munteniei; şi noi am cerut recunoaşterea autonomiei ţării, unirea lor sub un principe străin, neutralitatea şi regimul constituţional parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Făcând rezervele noastre în privinţa dreptului ce voia Europa a-şi însuşi, adică de a interveni în organizaţiunea dinăuntru a unei ţări, a cărei autonomie nu se pune în îndoială de nici o putere europeană, totuşi am crezut că era bine — şi astăzi recunosc că bine am făcut — să exprimăm Europei chipul nostru de vedere în privinţa reformelor dinăuntru, adică cum înţelegem noi să facem din patria noastră un stat european, o societate europeană şi democratică.

De la întâile noastre şedinţe, Adunarea din Iaşi a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înţelegeam a ne rosti. Acest program cuprinde un plan întreg de reforme: organizaţiunea politică, administrativă, financiară, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, reforma clerului, desfiinţarea clasei şi emanciparea proprietăţii şi toate celelalte reforme care băteau la uşă.

Noi ne ziceam, cu drept cuvânt, că a arăta Europei dorinţele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile şi sprijinul marilor puteri şi a însăşi opiniei publice din străinătate. Credeam c-am nemerit urmând acest drum.

Comisiunea internaţională, compusă din reprezentanţii marilor puteri şi întrunita în Bucureşti, şi-a însuşit mai toate dorinţele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, şi pe acestea şi-a întemeiat raportul său către Congres. Pe dorinţele Moldovei s-a întemeiat şi Europa în elaborarea şi încheierea Convenţiunii de la Paris, care, cuprinzând soluţiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiată şi a şi fost primită de noi ca o adevărată constituţiune până la înlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 şi prin Constituţiunea noastră naţională din 1866. În Adunarea noastră ad-hoc, punctele principale ale reformelor fură încredinţate spre studiere la deosebite comisiuni rânduite din sânul Adunării. Statornicirea drepturilor politice ale românilor fu încredinţată unei comisiuni compusă din Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini şi I. Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Mălinescu. În ziua de 29 octombrie 1857, Vasile Mălinescu citi raportul său asupra punctului VII, atingător de egalitatea înaintea legii, accesibilitatea tuturor românilor la toate funcţiunile statului, aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiunilor, supunerea tuturor la conscripţiunea militară. Proiectul de încheiere a fost modificat prin câteva amendamente şi considerente propuse de Dimitrie Rallet; apoi Adunarea, prin sculare şi şedere, a adoptat în unanimitate şi cu aclamaţie desfiinţarea privilegiilor de clase. Vicepreşedintele Constantin Negri, felicitând Adunarea pentru votul ei, a adăogat că abnegaţia vechilor clase privilegiate arată patriotismul care insuflă Adunarea, căci era un act ce avea a fi preţuit nu numai de naţie, dar şi de Europa şi de istorie.

Actul votat, care abătea un arbore secular, este prea important spre a nu-l reproduce împreună cu subscrierile cetăţenilor care au dat ţării organizaţiunea democratică de azi. Îl reproduc aci întreg, precum el este publicat în nr. 7 al Buletinului şedinţelor Adunării adhoc a Moldovei. “Astăzi, anul una mie opt sute cincizeci şi şapte, luna octombrie, în douăzeci şi nouă zile; Luând aminte că legile unui stat sunt sufletul său, că de la principiile care predomnesc la alcătuirea legilor atârnă viaţa, puterea şi propăşirea naţiilor;

Luând aminte că singurul mijloc de a vindeca rănile de care pătimeşte astăzi ţara este aşezarea unor legiuiri înţelepte, îmbinând datinile vechi, trebuinţele de faţă şi cererile veacului;

Luând aminte că respectul către legi este cea întâi condiţie a trăiniciei lor;

Că o lege atunci poate fi mai respectată, când, ieşită din sânul naţiei, va avea deopotrivă pentru toţi aceeaşi măsură;

Că dreptatea cere dar ca toţi să fie egali dinaintea legii; Luând aminte că cea mai sfântă datorie a fiecărui este de a contribui la susţinerea statului;

Că, după datele vechi, nimeni nu era scutit de la nici o îndatorire către stat;

Că boierimea abia la 1737, prin hrisovul domnului Mavrocordat, pentru întâia oară s-a scutit de dajdie şi alte dări către visterie;

Că în urmă, sprijinind sarcinile statului mai mult numai asupra unor clase, s-au făcut împovărătoare pentru ele;

Luând aminte că de la dreapta cumpănită aşezare şi repartiţie a contribuţiilor atârnă nu numai prosperitatea materială a unei ţări, dar în parte chiar şi propăşirea ei morală şi intelectuală;

Că cu dreptul este ca, în măsură cum garantează statul la toţi deopotrivă toate foloasele şi îndemânările, de asemenea cu toţi să se supuie dărilor în proporţia averii lor fără deosebire;

Luând aminte că darea oamenilor la oaste este o îndatorire pentru paza ţării şi siguranţa fiecăruia cetăţean;

Că, precum oastea este menită a apăra patria comună, datori sunt cu toţi deopotrivă şi fără deosebire să se supuie la conscripţia militară;

Luând aminte iarăşi că eficacitatea legilor atârna de la stricta lor punere în lucrare;

Că meritul singur, fară nici un fel de altă consideraţie sau distincţie, trebuie în viitor să fie un titlu îndestulător pentru a putea ajunge la toate funcţiile statului; Că această putinţă trebuie a se recunoaşte fiecăruia; Că numai prin legiuiri înţelepte şi drepte naţia româna poate înainta pe calea propăşirii; Luând în privire, în sfârşit, că privilegiile de clase trebuie a fi desfiinţate; Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte a se adopta la viitoarea reorganizaţie ca principii fundamentale: I. Privilegiile de clase vor fi desfiinţate în România; II. Egalitatea tuturor românilor înaintea legii; III. Aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor în proporţie cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la conscripţia militară; V. Accesibilitatea pentru toţi românii la funcţiunile statului. Votează pentru şaptezeci şi trei de membri, şi anume p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p. sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuvioşia-sa arhimandritul Neofit Scriban, preacuvioşia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie Matcaş, Dimitrie Miclescu, Constantin Bădărău, Dănilă Balan, dr. A. Fătu, Dimitrie Cozadin, Basile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu, Iancu Docan, Gheorghe Masian, dr. C. Vârnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananău, Ştefan Călin, Simion Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Morţun, Gheorghe Vârlan, Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Balş, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie Krakte, Ion a Babei, Petru Brăescu, Ion Roată, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Ioniţă Hrisanti, Vasile Balaiş, Constantin Icovaki, Lascăr Catargiu, Iancu Fotea, Răducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Suţu, Manolaki Costaki, Vasile Stan, Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi, Lazăr Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin Ştiun, Ion Roşca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu şi Constantin Negre.

Iar contra nu a fost nimene. S-a abţinut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost faţa la votare înalt preasfinţia-sa mitropolitul şi dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.

Conform § 79 din Regulamentul Adunării, viceprezidentul declară că Adunarea a încuviinţat”.

Sancţiunea acestui vot a dat-o Europa mai cu deosebire prin articolul 46 al Convenţiunii din Paris.

Naţiunea întreagă a acceptat marea reformă, şi fiecare, foşti domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au primit reforma egalitară, lepădând chiar fără legi speciale tot ce deriva din vechiul regim, tot ce semăna chiar cu vechiul regim. Aşa, fără chiar lege specială, boierii s-au dezbrăcat de titlurile bizantine, care formau arhondologia română şi s-au supus la dările generale către stat.

Pentru istorie voi aminti că numai doi boieri, foşti privilegiaţi, s-au arătat împotrivitori marii reforme: în Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plăti contribuţiunea personală, lasând de a i se împlini căciula pentru acoperirea acestei dări; în Ţara Românească, singur repausatul Ioan Manu a urmat a subscrie până la moartea sa: “Ioan Manu, mare vornic”.

III. Emanciparea ţăranilor

Vin acum la ultima şi marea reformă operată de generaţiunea mea: desfiinţarea clăcii, emanciparea braţelor şi deplina împroprietărire a ţăranilor pe pământurile muncite de ei.

A face istoricul chestiunii rurale în ţările române este a scrie însăşi istoria a trei secole de împilări făcute poporului român. Tomuri întregi ar trebui spre a arăta cum domnii români, veniţi din Maramureş şi din Făgăraş, spre a funda statele române, Moldova şi Muntenia, au găsit aceste ţări nu pustiuri, ci locuite de populaţiuni zdravene, moşnaşe şi libere; cum acestea, în cursul veacurilor şi sub domnii cei mai valoroşi, drept răsplată a lungilor lupte ce au susţinut pentru apărarea şi mărirea marii moşii, patria, au fost prefăcuţi în robi, lipiţi pământului sub nume de rumâni şi de vecini. Ca ţărani blânzi şi răbdători, aceştia au răbdat munca şi iobăgia, dar pururea, la ivirea oricărei inimi de domn mai bune, necontenit au sperat şi au cerut dreptate. Eruditul nostru coleg, bunul meu amic Alexandru PapadopolCalimach, a descris două zile din istoria secolului din urmă, care, în bolta neagră a tiraniei şi a cruzimii, strălucesc ca singure două stele, ca singure două puncte luminoase — zilele de 3 august 1746 şi 6 aprilie 1749, când în Bucureşti şi în Iaşi, sub un domn fanariot, Adunările cu sobor au desfiinţat rumânia şi vecinătatea. Dezrobirea de jure a ţăranilor români s-a proclamat prin aceste două acte memorabile. Însă rumânii şi vecinii au continuat de a mai fi priviţi ca ţiganii, de a mai fi vânduţi ca ţiganii, tatăl la unul, mama la altul, fiul la un al treilea şi fiica la un al patrulea cumpărător; dar ţăranii, deşi decretaţi slobozi, tot au rămas lipiţi pământului, continuând a munci tot anul fară milă şi cruţare moşiile boiereşti şi mănăstireşti. În tot secolul al XVIII-lea, statul, luând în privire că numai ţărănimea plătea dări, că numai ţărănimea purta toate sarcinile publice, văzând sărăcia şi apoi chiar fugirea peste hotare a populaţiunii rurale, se încearcă a regula această muncă, a pune cap nesaţului proprietarilor de moşii. O literatură întreagă formează urbariile, ponturile şi aşezământurile pentru determinarea muncii, dar vreo prefacere mare nu se opera cu toată protecţiunea domnilor şi îngrijirea visternicilor de a îmbunătăţi soarta materiei impozabile, singura care era chemată a umplea lada vistieriei. Forţa lucrurilor era mai puternică decât chiar legiuirile domneşti. Ţăranul era singurul factor, singurul venit al boierului; şi nu trebuie sa ne mirăm de aceasta, dacă chiar după promulgarea art. 46 din Convenţiunea de la Paris, care rostea că se va proceda fără întârziere la revizuirea legii care regulează relaţiile dintre proprietarii de moşii şi cultivatorii de pământ, în vederea de a îmbunătăţi soarta acestora din urmă, în anul 1862, în plin Parlament, întâiul prim-ministru al României unite proclama tristul şi durerosul adevăr că braţele ţăranului constituiau capitalul proprietarilor.

Ce reformă, ce uşurare se putea face când domnii aveau dinaintea lor pilda morţii silnice a bătrânului Grigore Ghica, moldoveanul, căzut victimă… a plângerilor şi intrigilor boierilor către Poartă, pentru că domnul patriot uşurase condiţiunea muncitorilor de pământ, regulând şi mărginind munca lor la 12 zile în cursul unui an.

Însă este cu neputinţă de a mă întinde asupra chestiunii rurale în trecut; voi atinge numai faptele petrecute în timpurile generaţiunii mele, acele fapte la care am asistat sau ca spectator, sau ca împreună făptuitor.

Ideile de emancipare a ţăranilor români nu le-am avut numai eu, culese în timpul vieţii mele de student la Universitatea din Berlin; le-au avut toţi junii mei contemporani, fie că ei s-au adăpat la sorgintea civilizaţiunii germane, fie că ei s-au nutrit de civilizaţiunea franceză. Toţi câţi ne-am întors în ţară din şcolile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea ţăranilor de lanţurile iobăgiei, a pontului şi a clăcii; constituirea proprietăţii mari şi mici ca proprietate liberă şi absolută, ca proprietate occidentală. De aceea oricând, în ţară sau în străinătate, junimea română, în adunările sale, a fost chemată a se rosti despre reformele care trebuie a se introduce în România, întâia reformă, care prima pe toate celelalte, era emanciparea ţăranilor.

La 1840, tinerii români din Paris ţinură o întrunire în care Costache Negri proclamă necesitatea împroprietăririi ţăranilor, ca o reformă de care atârna însuşi viitorul statului român. În 1846, Nicolae Bălcescu a publicat în “Magazinul istoric” lucrarea sa asupra stării sociale a muncitorului plugar în statele române, în care fiecare frază este un strigăt la cer în favoarea nenorociţilor asupriţi. Astăzi încă această lucrare este pledoierul cel mai elocvent şi cel mai veridic în favoarea marii reforme, care de abia s-a putut săvârşi în 1864. Cuvintele lui Balcescu în curând aveau să pună chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate, toate inimile fierbinţi însuşiră soluţiunea chestiunii ca un ţel nobil al activităţii vieţii lor. Doi ani în urmă, în 1848, revoluţiunea din Bucureşti, prin proclamaţia sa, adresă următoarele frumoase cuvinte în favoarea ţărănimii române: “Poporul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevăraţi, ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de rumân, ce au purtat toate greutăţile ţării prin munca lor de atâtea veacuri, au lucrat moşiile şi le-au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea generozităţii popoarelor, înaintea dreptăţii patriei — îşi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le-o dă, şi patria iară, ca o mamă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după înima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii intotdeauna, necum fraţii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează; săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi, în folosul tuturor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi!”. În Moldova, junimea refugiată la Cernăuţi formula şi ea programul său politic, economic şi social sub titlul de: Dorinţele partidului naţional din Moldova. Redacţiunea mi-a fost încredinţată mie, care am şi publicat acest act într-o broşură tipărită în Cernăuţi. Iată punctul privitor la chestiunea ţărănească, cum se zicea pe atunci: “Art. V. A se oborî boierescul şi a se face proprietari pe toţi gospodarii săteni, dându-se însă o dreaptă despăgubire vechilor stăpâni ai pamântului; această despăgubire şi modul ei se vor hotărî de cea întâia Obştească Adunare…”. Pe urmă urmează, după acest punct, o lungă expunere a motivelor legale şi ale necesităţilor economice care reclamau această reformă. Această reformă a rămas numai ca o profesiune de credinţă a viitorului, pentru partidul naţional; realizarea reformei a fost însă statornic urmărită de propuitorii ei în toate ocaziunile şi în curs de 16 ani, până la 1864.

Nu a fost tot aşa în Ţara Românească. Îndată după proclamarea guvernului provizoriu s-a orânduit o comisiune compusă de reprezentanţi ai proprietarilor mari şi de deputaţi săteni ca să dezbată amănuntele reformei şi despăgubirea cuvenită proprietarilor; vicepreşedintele acestei comisiuni era bătrânul Ioan Ionescu, fratele iubitului nostru coleg Nicolae Ionescu, şi care astăzi îşi petrece adâncile sale bătrâneţi la proprietatea sa Bradul, din judeţul Roman.

Dezbaterile acestei comisiuni, publicate în “Pruncul român”, sunt foarte instructive şi sunt dator a recunoaşte că partea frumoasă şi serioasă a dezbaterilor nu au făcut-o proprietarii, reprezentaţi prin d-nii Lenş, Robescu şi Lahovari (nu li se spun prenumele în protocoale). Preotul Neagu, deputaţii săteni Bada, Ene Cojocaru şi Scurtulescu se deosebesc din contră prin seriozitatea cuvântului, temeinicia argumentelor şi chiar elocinţa cu care au apărat cauza ţărănească. Un singur cuvânt n-a fost rostit propunând luarea pământurilor lucrate de ţărani fără o deplină despăgubire.

La întrebarea făcută de reprezentanţii proprietarilor: cu ce ţăranii, săraci cum sunt, vor putea despăgubi pe proprietari?, deputaţii ţărani, ridicând braţele lor înnegrite de arşiţa soarelui şi pline de rănile muncii silnice, le-au răspuns: “Cu aceste braţe robite, noi am muncit veacuri şi am purtat toate cheltuielile stăpânilor de moşii; libere, braţele noastre vor munci îndoit şi fiţi siguri că nu vă vom lăsa păgubiţi de ce dreptatea ţării va hotărî să vă plătim”. Acest limbaj în gura ţăranilor, în loc de a linişti, întărâtă reacţiunea. Strigătele lor din zi în zi se ridicau mai tare, ele îşî găsiră un vinovat răsunet în tabăra duşmanilor mişcării naţionale, încurajaţi şi prin ştirea că armatele turcească şi rusească se apropie de hotarele României.

Locotenenţa domnească slăbi înaintea acestei reacţiuni, şi, prin decretul său, purtând numele lui Tell, Eliad şi N. Golescu, cu data de 10 august 1848, ea suspendă şedinţele comisiunii sau, mai drept vorbind, desfiinţă însăşi comisiunea. Locotenenţa merse mai departe, ea ordonă chiar pe cale executivă îndatorirea sătenilor de a face arăturile de toamnă! Negreşit că această măsură era de natură a agita populaţiunile rurale şi a le face a-şi pierde încrederea în hotărârile locotenenţei domneşti, hotărâri care purtau titlul de Dreptate şi Frăţie şi erau făcute în numele poporului român. Locotenenţii princiari se siliră a linişti spiritele prin o nouă proclamaţiune ce o am sub ochi. Ea este datată din 6 septembrie 1848 şi se sileşte a găsi o scuză a măsurilor silnice decretate mai înainte în contra proclamaţiunii din 11 iunie, luând ca pretext că, cele mai multe moşii din Ţara Românească fiind date cu arendă, contracciii ar încerca pagube şi ar alerga la pretenţii neprecurmate. Acestea fiind cuvintele, zice decretul, ce au silit pe guvern la luarea măsurilor poruncite până astăzi, locotenenţa socoteşte însă de netăgăduită datorie a sa de a da în cunoştinţa ţării că încă de la 11 iunie articolul 13 al proclamaţiei este consfinţit şi clăcaşii vor fi scutiţi şi liberi de clacă, de iobăgie, de ziua de plug şi de carul de lemne, fară a mai putea nici o silă a-i mai întoarce la aceste îndatoriri asupritoare. Dumnezeu să aleagă din aceste decrete contrazicătoare! Guvernul provizoriu din Bucureşti reculă dinaintea invaziunii armatelor turceşti şi ruseşti. Revoluţiunea a fost înăbuşită, şi cu dânsa înabuşite au fost toate reformele proiectate. Numai generosul sânge al pompierilor eroi, vărsat în Dealul Spirei, a salvat onoarea patriei în doliu. După aceea jugul secular s-a reîntemeiat mai tare şi mai crud asupra grumazilor bieţilor ţărani şi aceasta sub protecţiunea baionetelor străine. Se subscrise Convenţiunea de la Balta-Liman. Adunările legiuitoare se suspendară şi, în locul domnilor aleşi de ţară şi pe viaţă, se numiră în Constantinopol, cu aprobaţiunea Rusiei, doi domni numai pe şapte ani, Barbu Ştirbei, în Bucureşti, şi Grigore Ghica, în Iaşi. În acele zile de restrişte, providenţa dădu însă ţăranilor o mângâiere prin calităţile domnilor nou-numiţi. Barbu Ştirbei era un bun şi înţelept administrator, şi Grigore Ghica era un bun patriot, o inimă generoasă, aprinsă de iubirea poporului său.

După dispoziţiunile luate de curţile suzerane şi protectrice, precum se zicea pe atunci, domnii numiră doua comisiuni însărcinate de a elabora nouă proiecte de reformare a relaţiunilor dintre proprietarii de moşii şi dintre cultivatorii de pământ. Aceste proiecte, odată făcute, ele fură întărite printr-un hatişerif al sultanului şi publicate apoi de către domni în ambele principate.

Noile legiuiri se resimţiră de agitaţiunea ţărănească. În Ţara Românească, autorii mişcării naţionale proclamaseră emanciparea ţăranilor prin desfiinţarea clacei şi împroprietărirea lor; această proclamaţie devenise pentru ţăranii munteni o evanghelie, o legendă. Proprietarii, de altă parte, tagăduiau ţăranilor orice drept asupra moşiilor. Vodă Ştirbei, mare proprietar, introduse dar în legiuirea sa acest din urmă ordin de idei: tăgada ţăranului a orice drept asupra pamântului, chiar a acelor drepturi care le erau recunoscute de secole, recunoscute, în cele din urmă, chiar de Codul Caragea.

Ţăranii fură clasificaţi în noua legiuire de simpli chiriaşi. La fiecare şapte ani, stăpânii aveau dreptul de a izgoni de pe moşie prisosul populaţiunii, fără despăgubire, chiar pentru casele şi sădirile lor; mai rău decât în Turcia, decât în Dobrogea, unde, la intrarea lor, românii au găsit legea otomană recunoscând ca proprietate mülk, adică proprietate absolută, casa şi sădirile ţăranilor, fie musulmani, fie creştini.

Însă aplicarea acestei legi a găsit o împotrivire hotărâtă, absolută din partea ţăranilor în toată Muntenia. Oameni de ordine ca totdeauna, nerevoltându-se nicăierea, precum veacuri au făcut şi părinţii lor, ţăranii resignaţi, dar sperând timpuri mai bune, drept singură împotrivire au stat cu braţele încrucişate, în loc de a le pune la muncă.

Această atitudine fermă a dat de gândire şi domnului vodă Ştirbei, bun administrator şi mare gospodar; el înţelese toată gravitatea situaţiunii, el lăsă dar să se realizeze aceea ce însăşi legiuirea sa zice, că legiuirea avea de scop numai ajungerea la săvârşire de alcătuire sau tocmeli agricole de bunăvoie săvârşite între proprietarii de moşii şi între cultivatorii de pământ. Şi aşa se şi întâmplă; mai nicăieri noua legiuire nu fu pusă în lucrare, proprietarii se mulţumiră sa li se dea de catre ţărani dijma din semănăturile făcute de ei, să li se lucreze câteva pogoane ca ruşfet şi să li se dea câte una sau două podvezi, iar moşia întreagă rămase în folosul ţăranilor. Această reformă era departe de principiul creărei micii proprietăţi, proprietăţii absolute şi individuale, urmărite de generaţiunea progresistă. Legea lui vodă Ştirbei crea un fel de comunism, care a îngreuiat mult aplicarea legii rurale din 1864. N-a fost tot aşa cu noua legiuire din Moldova. Grigore Ghica, de abia instalat domn, îşi formă noul său minister din bărbaţi luaţi din partidul naţional sau partizani ai noilor reforme, şi anume: Alexandru Sturdza, preşedinte de consiliu şi ministru de interne, bărbat care, în calitate de vistier, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a arătat pururea cu mare îngrijire pentru ţărani, ca materie impozabilă; el luă de director pe Costache Rola; prinţul Gheorghe Suţu, la Departamentul de Finanţe, având ca director pe Ioan Silion; Alexandru Costache Sturdza, repauzatul nostru consul general la Salonic, a fost numit postelnic, secretar de stat; la Departamentul Justiţiei, Petru Roset-Bălănescu, părintele lui Nicolae Roset-Bălănescu, ministrul de externe sub Cuza vodă şi care m-a ajutat mult la înlăturarea piedecilor şi intrigilor în contra decretării şi aplicării legii rurale din 1864; director al Ministerului Justiţiei a fost numit Dimitrie Rallet, acela care în 1848 a scris o întreagă literatură în contra regimului lui Mihail Sturdza şi îndeosebi Plutarchul Moldovei; la Hătmănie sau Ministerul de Război a fost numit Teodor Balş, zis tânărul şi viitorul caimacam, după retragerea din domnie a lui Grigore Ghica, la începutul războiului turco-rusesc din 1854; la Vornicia bisericească şi Epitropia învăţăturii publice, într-alte cuvinte la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, a fost chemat Nicu Ghica-Comăneşteanu, văr al domnului, patriot înflăcărat, spirit înalt, partizan înfocat al reformelor sociale şi care întrunea în el toate calităţile bune, fară un singur defect, ale Ghiculeştilor; şef al Poliţiei Capitalei a fost numit Petru Mavrogheni, viitorul şi cel mai capabil bărbat de finanţe al României.

Cu un asemenea domn ca Grigore Ghica vodă şi cu aşa miniştri, noua lege rurală nu putea sa fie decât o lege de progres, decât o lege blândă, părintească pentru ţărani. Noua legiuire consfinţi drepturile seculare ale ţăranilor, hotărî ca ogoarele ţărăneşti să fie alese şi stâlpite, ţăranii să nu poată fi strămutaţi din ele; se desfiinţă dijma şi toate angariile lor. Munca datorită catre stăpânii de moşii era bine determinată. Această lege era înaintemergătoare şi pregătitoare legii rurale din 1864. Dacă ea n-a produs efectele salutare care se aşteptau de bunul domnitor, cauza trebuie căutată în atotputernicia proprietarilor, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăşi instituirea sa, era provizorie, şi prin urmare fară putere.

Iată în ce stare se găsea ajunsă chestiunea rurală când Tratatul de Paris decretă că populaţiunile din ţările române vor fi consultate şi când, în adunările-mume, ţăranii, pontaşii, clăcaşii, iobagii veniră de luară loc alăturea cu foştii domni, cu boierii stăpâni de moşii, cu episcopii şi cu egumenii de la mănăstiri (şi aceştia erau stăpâni de moşii şi adesea mai impilatori pentru ţărani decât chiar boierii însărcinaţi cu datorii şi cu numeroasă familie).

În Adunarea din Iaşi, cu deosebire de cea din Bucureşti, cum am arătat mai sus, între alte reforme de organizaţie dinăuntru, a venit la ordinea zilei şi chestia legii rurale.

Deputaţii ţărani, în număr de 14, au venit în mijlocul nostru, slabi, purtând pe fruntea lor stigmatele muncii silite şi pot zice chiar goi. De pudoare pentru străini şi pentru Adunarea în care ei intrau ca reprezentanţi a mai mult de un milion de impilaţi, unioniştii s-au grăbit a le înlesni cumpărarea de haine noi.

Ţăranii moldoveni, în dezbaterile Camerei, ca şi fiii lor în câmpiile Bulgariei, au dovedit că în vinele lor curge încă sângele romanilor, cuceritorii lumii. Respectuoşi, dar fără înjosire către nobilii lor colegi şi stăpâni, însă liniştiţi şi fermi, ei s-au arătat pururea demni chiar când în faţă li se tăgăduiau drepturile, chiar când li se imputa lenea ca cauză a sărăciei lor; ei, în curând, prin atitudinea lor au ajuns a impune stima chiar asupritorilor lor. Cu drept cuvânt dar li s-a aplicat numirea de talpa casei, numire care eu am scris-o sub fotografia reprezentând pe deputaţii pontaşi şi pe care am trimis-o lui C. A. Rosetti. (Un exemplar din această fotografie se află încă astăzi expusă în sala de conferinţe a Camerei noastre de deputaţi.) În marea luptă pentru Unire, deputaţii ţărani au rezistat la toate încercările de corupţiune şi promisiunile separatiştilor, ei au stat credincioşi alăturea cu unioniştii. Şi când, în ziua de 7 octombrie 1857, în a şaptea şedinţă, Adunarea ad-hoc a votat, afară de două voturi, al logofătului Alecu Balş şi al locţiitorului episcopului de Român, Hermeziu, propunerea pentru Uniunea principatelor prezentată de mine, şi când votul s-a proclamat de preşedinte, Ioan Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna, a exclamat în gura mare, în numele celorlalţi deputaţi clăcaşi: “Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a se îndura”. În ziua de 9 noiembrie 1857, în a 16-a şedinţă a adunării, repausatul Anastasie Panu a dat citire propunerii locuitorilor pontaşi exprimând dorinţele ţărănimii. Această propunere este una din pledoariile cele mai elocinte în favoarea ţăranilor; ea descrie cu litere de foc suferinţele seculare ale muncitorilor; altmintrelea nu contestă nici un drept, nu cere nimic gratuit de la proprietari, decât liberarea braţelor prin răscumpărarea boierescului (clăcii) şi prin urmare a rămânea în mâna lor ca proprietate absolută pământul cultivat de ei în puterea legilor de pe atunci. Acest act, o adevărată plângere a unui întreg popor, ar trebui să fie citit şi reprodus în întregimea lui; totuşi, în vederea scurtului timp ce-mi este dat, mă voi mărgini a citi concluziunea lui; iat-o: “Suspinul, durerea noastră de toate zilele, dorinţa cea mai mare, pentru care ne rugăm şi zi şi noapte la Dumnezeu să se îndure, este căderea boierescului; de aceea vroim să răscumpărăm şi toate acele cu care suntem împovăraţi către boierii de moşii. Vroim să scăpăm, vroim să ne răscumpărăm de robia în care suntem; vroim să ne rascumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung; nu voim să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru să nu se întunece.

Din buni şi străbuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată nimeni alunga de pe dânsul…

Să fie deci o Adunare obştească unde să avem şi noi oamenii noştri; să se cearnă şi să se dezbată drepturile boierilor şi drepturile noastre, şi ceea ce o ţară va găsi că suntem datori cu sudorile noastre vom plăti. Omul, ca să scape din robie şi să fie stăpân la casă, vatră şi ogorul său, cu tragere de inimă va lucra şi se va răscumpăra”.

Aceste cuvinte nimenea azi în România nu le va găsi revoluţionare şi comuniste, pentru că faptele au dovedit că realizarea cererilor ţăranilor făcută în 1848 nu a scăzut valoarea proprietăţilor, ci din contra a înzecit-o, nici a făcut din ţărani despoitori comunişti ai moşiilor străine. Aceste cuvinte, repet, au stârnit în 1857 o furtună în toată România, bineînţeles din partea stăpânilor de moşii; căci ţăranii, având încredere şi în dreptatea cauzei lor, şi în curajul şi sprijinul energic al apărătorilor lor, sperând mai ales în dreptatea Europei, care-şi plecase auzul la strigătele de durere ale unui întreg popor, se ţinură liniştiţi. Deputaţii lor îşi sfârşiră plângerea lor prin aceste frumoase şi uimitoare cuvinte:

“Mântuirea noastră, după Dumnezeu, de la sfatul puterilor o aşteptăm, ele au luat şi ţin sorţii României în puternica lor mână; numai ele pot împlini măreaţa faptă de a scoate un popor din mormântul în care a zăcut până acum. Biruinţele cele mari câştigate se vor şterge de pe stâlpii ei înalţi pe care sunt scrise, pietrele se vor preface iarăşi în nisip, dar învierea României, săpată adânc în inimile tuturor românilor, trecând din strănepoţi la strănepoţi, vor binecuvânta timpurilor viitoare numele întemeietorilor unui popor”.

În toate judeţele proprietarii se adunară, formulară protesturi, jalbe, memorii, în vederea de a sprijini proprietatea şi de a arăta ca false afirmările ţăranilor. Fură unele publicate prin ziare, altele comunicate reprezentanţilor puterilor străine. Propunerea ţăranilor a fost trimisă în cercetarea comitetelor proprietarilor mari şi proprietarilor mici; ea a dat loc la discuţiuni înfocate, la învinovăţiri teribile în contra ţăranilor; şi ce este mai trist şi mai dureros este că acuzările cele mai violente, că refuzurile cele mai absolute de orice reformă în favoarea ţăranilor n-au pornit din sânul comitetului proprietarilor mari, cât din sânul comitetului proprietarilor mici, acei care aveau pe părţile lor de moşie câte 5, 10, mult 15 clăcaşi. Aceştia ţipau mai tare decât acei care aveau mii de fălci şi sute de pontaşi; precum în faptă cei dintâi, în sărăcia lor, tratau pe clăcaşi mai rău (şi întocmai ca pe ţigani) decât boierii bogaţi, în înima cărora la mulţi se aflau simţăminte compătimitoare pentru soarta clăcaşilor şi dintre care mulţi erau în capul reformei emancipatrice. De aceea raporturile, şi al comitetului proprietarilor mari şi al proprietarilor mici, şi majoritatea şi minoritatea, nu cuprind nici o soluţiune; dezlegarea chestiei nodului gordian se lăsa unei viitoare Adunări legislative, adică unui viitor necunoscut. Când în ziua de 18 decembrie raporturile comitetelor veniră în discuţiunea întregii Adunări-mume ad-hoc, marea sală a şedinţelor Adunării fu înconjurată de mii de proprietari, alergaţi din toate ungherele Moldovei şi chiar din judeţele învecinate ale Munteniei. Deputaţii care erau pentru o soluţiune favorabilă cererii ţăranilor fură mai ales asediaţi şi ameninţaţi de alegătorii lor. Eu eram în Adunarea din 1857 reprezentant al proprietarilor mari din Dorohoi. Trei zile am fost, pot zice, răstignit de către moşnaşii din acel judeţ, aduşi anume ca să-mi închidă gura de a vorbi şi să-mi lege mâna de a scrie. Mi se punea înainte că mandatul ce-mi dase nu era ca să dezbat chestiunea ţărănească, ca să dau ţăranilor moşiile lor, ci ca să întăresc şi să unesc moşia cea mare, România. Cu lacrimi, dar, am trebuit să mă supun şi să mă abţin de orice soluţiune radicală; m-am mărginit a mă uni cu propunerea prezentată de Dimitrie Rallet şi susţinută de Vasile Sturdza, Petru Mavrogheni şi alţi partizani ai emancipării ţăranilor, care se mărginea a proclama în principiu desfiinţarea răsplătirii prin lucru a pământului ce se dă locuitorilor după aşezămintele de astăzi şi rezervarea Adunării legiuitoare viitoare de a vota o lege, căreia să fie supuşi şi locuitorii şi proprietarii şi care, dezvăluind acele principii, să hotărască această chestie atât de importantă şi demnitară pentru Principatele Unite.

Această socotinţă, pe lângă subscriitorii de mai sus, mai cuprinde şi subscrierile lui Dimitrie Miclescu, Mihail Jora şi Alecu Teriachiu, încă în viaţă, şi a lui Neculae Cananău, Manolache Costache, Iancu Fotea şi Costache Rola, trecuţi în cealaltă lume.

Adunarea ad-hoc — pot zice asediată — a votat nu mai puţin decât zece propuneri; nici una din ele n-a obţinut majoritatea, trimiţându-se definitiva hotărâre la viitoarea Adunare legislativă.

Rezultatul dar a fost negativ. Un rezultat însă s-a dobândit; despărţirea partidelor pe tărâmul chestiei rurale s-a efectuat, formându-se pentru întâia dată atunci, în mod definitiv, partidul liberal şi partidul conservator, când mai înainte lumea politică din Moldova era împărţită numai pe tărâm politic, adică partidul unionist şi partidul separatist.

Chestiunea rurală a mai venit apoi în sânul Comisiunii Centrale de la Focşani; ea a dat loc la lungi şi furtunoase discuţiuni între liberali şi conservatori; majoritatea conservatoare a redactat, în fine, un proiect prin care ţăranilor se libera braţele, dar li se smulgea bucăţica de pământ muncită de ei sute de ani, lăsându-li-se drept singură mângâiere locuinţele şi câteva prăjini de izlaz (imaş). Negreşit că acea soluţiune nu era ceea ce aştepta ţărănimea după atâţia ani amari de răbdare, negreşit că nu corespundea la prescripţiunile articolului 46 al Convenţiunii din Paris. Ţăranii însă, deşi frământaţi de durere, rămaseră totuşi liniştiţi, dar de liniştea care precede furtuna, şi furtuna o înteţea însăşi Comisia Centrală, care, fără ştirea şi aprobarea puterii executive, puse de se tipări şi se împărţi prin sate, în mii de exemplare, proiectul nefast votat de ea.

Îndată după savârşirea Unirii, în luna iunie 1862, primul ministru al României, Barbu Catargiu, apărătorul înfocat al proprietaţii absolute în posesiunea exclusivă a marilor proprietari, înfăţişă proiectul de lege votat de Comisiunea Centrală. Discuţiunea asupra acestei legi, afară de timpul ce s-a întrebuinţat în secţiuni, n-a reclamat mai puţin decât şapte lungi şedinţe, de la 25 mai până la 6 iunie, şi şedinţa din 11 iunie, când s-a dat votul definitiv. Nu voi intra în amănunţimile acestor lungi discuţiuni, pentru că unii, şi din cei mai principali sprijinitori sau împotrivitori ai proiectului de lege elaborat de Comisiunea Centrală, sunt în viaţă; şi, cu toată rezerva şi delicateţa ce aş întrebuinţa-o, m-aş teme să nu intru în personalităţi. Îmi va fi însă permis a spune şi a mă mândri de aceasta, că în două lungi şedinţe, şi anume în zilele de 25 mai şi 1 iunie 1862, am combătut proiectul înfăţişat prin două lungi discursuri, care, fiecare în deosebi, n-au ţinut mai puţin de la patru până la cinci ore. Am avut de adversar puternic, şi prin marele său talent şi prin autoritatea sa de prim-ministru, pe Barbu Catargiu, cel mai mare şi mai convins orator al conservatorilor. În vehemenţa sa, el califica discursul meu de himeră, o himeră ciudată, paradoxală, o himeră cu capul de porumbiţă fagăduind multă blândeţe, cu trunchiul de aspic plin de venin şi cu coada de şopârlă măglisitoare, învinuindu-mă că am stigmatizat proprietatea cu cele mai degradatoare calomnii, cu un cuvânt, am sacrificat principiile lui Proudhon, care zice că proprietatea este o hoţie, că, în fine, am încheiat cerând cu multă umilinţă a se da ţăranului, ca un fel de milostenie, pământul ce-l cultivă astăzi. Când asemenea cuvinte se rostesc de către un prim-ministru ca Barbu Catargiu şi într-o Adunare ca cea din 1862, în care erau concentrate toate forţele conservatorilor întruniţi din amândouă ţările, rezultatul nu putea să fie decât acel prevăzut. În 11 iunie, aniversarea revoluţiunii din 1848 şi două zile numai după moartea funestă a lui Barbu Catargiu, ucis la uşile Parlamentului prin o mână criminală, din nenorocire rămasă necunoscută până asfăzi, majoritatea Adunării, speriată şi indignată de o crimă fără exemplu încă în analele ţărilor române, nu mai ascultă glasul dreptăţii, ci, împinsă de ură şi de răzbunare către ţărani, întru nimic solidari cu un asasinat nici dorit, nici pregătit, nici săvârşit de ei, a votat ştergerea tuturor drepturilor ţăranilor, luarea din mâinile lor a ogoarelor muncite de ei, dându-le însă drept mângâiere, ca pământ comunal, trei pogoane la moşii de câmp, două pogoane la moşii de mijloc şi un pogon şi jumătate la moşiile de munte, şi aceasta încă nu ca proprietate absolută, ci numai ca pământ arendat cu o chirie perpetuă, care urma mai târziu a se hotărî de către consiliul judeţean.

Iată tristul rezultat dobândit într-un timp care n-a ţinut mai puţin decât 14 ani, de la 1848 şi până la 1862.

Discutată a fost chestiunea în mod contradictoriu între proprietari şi între ţărani în sânul comisiunii mixte din Bucureşti, la 1848; discutată a fost chestiunea în sânul Adunării-mume ad-hoc din Iaşi, din 1857; discutată a fost chestiunea în sânul Comisiunii Centrale legislative din Focşani; discutată a fost chestiunea în prima sesiune a întâiului parlament al României unite; şi măsura emancipatrice, deşi înţeleasă de chiar adversarii ei, deşi studiată, coaptă prin atâtea şi atâtea lungi şi variate discuţiuni, tot se amâna din comisiune în comisiune, din Cameră în Cameră; şi ţăranul român tot a rămas neclintit în speranţele sale, tot a rămas supus legilor în fiinţă şi a urmat a fi modelul ordinei şi legalităţii.

Că legea votată de Cameră în ziua de 11 iunie, ca batjocură a aniversării zilei de 11 iunie 1848, când mişcarea naţională din Bucureşti a decretat marile principii politice şi sociale reclamate de poporul român, că acea lege, zic, nu putea avea fiinţă, nu putea fi aplicată, că era prin urmare moartă în însăşi ziua naşterii sale, au înţeles-o înşişi miniştrii care au urmat ministerului lui Barbu Catargiu. Însuşi bătrânul Arsachi, colegul şi coreligionarul repausatului ministru şi urmaşul său în scaunul prezidenţial, n-a cutezat s-o supună sancţiunii domneşti. Tot aşa a făcut şi ministerul Kretzulescu, care a succedat la putere ministerul Arsachi.

Când, la 11 octombrie 1863, am fost chemat în capul noului minister, am găsit proiectul în starea în care a fost trimis de către preşedintele Camerei preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Negreşit că nu aş fi cerut sancţiunea domnească la un proiect ale carui temelii eu şi cu toţi liberalii de orice nuanţe le-am combătut cu toată energia într-un şir de 16 ani neîntrerupţi. După ce în sesiunea Camerei din 1863 şi 1864 am prezentat proiectele de lege comunale şi judeţene, secularizarea mănăstirilor închinate şi neînchinate şi trecerea către stat a tuturor moşiilor mănăstireşti, reprezentând a patra parte din teritoriul României, şi am obţinut votarea lor, pot zice în unanimitate (adică şi de către conservatori şi de către liberali), şi alte legi de reforme liberale, în aprilie 1864, am înfiinţat în fine şi proiectul de lege rurală, astfel precum partidul liberal l-a fost prezentat în 1862 în opoziţiune cu proiectul de lege elaborat de Comisiunea Centrală; dar de aci lucrurile s-au încurcat într-un nod gordian. Numai pentru că proiectul de lege a fost prezentat şi că “Monitorul” a publicat în aceeaşi zi cuprinderea lui, am primit un vot de blam. Publicaţiunile însă erau necesare pentru a linişti populaţiunile rurale agitate de publicitatea dată proiectului de lege al Comisiunei Centrale. Ministerul şi-a dat demisia. Domnul nu a primit-o, şi Camera a fost prorogată pentru ziua de 2 mai. În această zi de adunare, din momentul suirii la tribună a biroului său, a declarat că nu voieşte a trata cu mine nici chestiunea rurală, nici reforma legii electorale octroiată de străini prin Convenţiunea din Paris. Mă opresc aci. Descrierea cauzelor care au provocat lovirea de stat din 2 mai, precum şi consecinţele acestui act afară din lege nu pot forma obiectul unei simple conferinţe. Şi apoi descrierea evenimentelor din 1864 ar constitui încă o istorie de actualitate, şi nu cred că aş face bine dacă m-aş însărcina, cel puţin acum, cu facerea acestei istorii. Mă voi mărgini numai a cita ca simple fapte înfăţişarea acestui proiect în dezbaterea Consiliului de Stat şi promulgarea sa în ziua de 14 august 1864. Dezbaterea acestei legi a ţinut mai multe zile în Consiliul de Stat, prezidat de însuşi domnul. Şi aci simt o datorie de a exprima şi astăzi recunoştinţa mea vicepreşedintelui acelui corp investit atunci cu puterile legiuitoare, Costache Bozianu, şi membrilor săi: A. Creţulescu, G. Vernescu, A. Papadopol-Calimach, P. Orbescu, D. Bolintineanu, G. Apostoleanu, şi câtorva altor spirite luminate, care m-au ajutat în greaua întreprindere.

Proiectul meu s-a modificat în bine, dar am gasit împotrivire la propunerea mea de a se aplica legea de îndată, adică de la viitorul 23 aprilie 1865.

Majoritatea Consiliului de Stat, cu care s-a unit şi domnul, n-a primit imediata aplicare, ci a amânat-o după trei ani. O asemenea legiuire, o legiuire socială, amânată în aplicarea ei dupa trei ani, atunci când ţara întreagă, proprietari, arendaşi şi mai ales ţărani, toţi în picioare, aşteptau cu nerăbdare o soluţiune definitivă şi imediată, o asemenea amânare, zic, însemna însăşi condamnarea şi sfărâmarea legii.

Imediat după votul Consiliului de Stat, eu am depus demisiunea mea în mâinile domnitorului, declarând că, în calitate de ministru de interne, eu nu puteam răspunde de ordinea publică, că nu aveam îndestule mijloace de execuţiune, pentru că, odată ce se va lăţi Buna-Vestire a desfiinţării clăcii, a liberării braţelor şi a emancipării ogoarelor lor de orice sarcini şi angarie către stăpânii de moşii, să pot îndatora pe ţărani trei veri de-a rândul a mai face clacă sau boierescul.

“În dosul fiecărui clăcaş mi-ar trebui câte un jandarm, zisei domnului; şi dacă măria-ta ai avea atâţi jandarmi câţi sunt ţăranii, şi încă nu te-aş sfătui să faci de ei o asemenea întrebuinţare şi nici că ordinele măriei-tale ar fi ascultate, pentru că şi jandarmii (pe atunci se zicea “călăraşilor” dorobanţi) sunt clăcaşi sau fii de clăcaşi”.

Vorba francezului “la nuit porte conseil” s-a îndeplinit, spre fericirea ţării, spre gloria domnului.

Cuza vodă, mai bine avizat şi după o matură sfătuire cu el însuşi, a cumpănit temeiurile importante ale aplicării imediate a marii reforme. Mi-a înapoiat dar demisiunea şi m-a împuternicit cât să pledez înaintea Consiliului de Stat necesitatea de a reveni la ime diata aplicare a acestei legi. Consiliul de Stat şi ministerul am convenit ca legea să se puie în lucrare de la 23 aprilie 1865, împuternicit fiind însă guvernul de a înainta până atunci lucrările pregătitoare de constatare şi de marcare, prevăzute prin noul aşezământ. Primească aci recunoştinţa mea fostul meu coleg la acel minister şi actualul meu coleg în Academie, d-l N. Kretzulescu; nu mai puţin confund această recunoştinţă onorabilului d-l G. Vernescu şi colegului meu în Academie, d-l Alexandru Papadopol-Calimach, supravieţuitori, cu d-l Orbescu, din acel luminat Consiliu de Stat, care, puindu-se mai pe sus de toate consideraţiunile şi dificultăţile politice de pe atunci, au împreună lucrat şi puternic contribuit la săvârşirea unei reforme care a schimbat faţa economică a României. Legea s-a promulgat şi publicat în ziua de 14 august, şi până în ziua de 15 ea a fost împrăştiată mai în toate satele României şi în sunetul clopotelor citită şi binecuvântată în bisericile lor. Legea a fost precedată de o proclamaţiune a domnului Către locui- torii săteşti. Această proclamaţiune este testamentul politic al lui Cuza vodă. Mari greşeli el a făcut, dar această proclamaţie nu va pieri nici din inima ţăranilor, nici din istoria României. Să-mi fie permis a da citire proclamaţiunii: “Sătenilor! Îndelungata voastră aşteptare, marea făgaduinţă dată vouă de înaltele puteri ale Europei prin art. 16 al Convenţiunii, interesul patriei, asigurarea proprietăţii funciare şi dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit. Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de-a pururea, şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în fiinţă. Mergeţi dar, mai înainte de toate, la poalele altarului şi cu genunchile plecate mulţumiţi atotputernicului Dumnezeu pentru că prin ajutorul său, în sfârşit, aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele şi mare pentru viitorul României! De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ proprietate şi moşie a voastră, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat.

Şi acum, după ce cu braţul Celui de Sus am putut săvârşi o asemenea mare faptă, mă întorc către voi, spre a vă da un sfat de domn şi de părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi, de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.

Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri.

De acum înainte, voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături decât acele ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru ambele părţi. Faceţi dar ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi din proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre. Mulţi din ei au lucrat cu toată inima, ca să ajungeţi la această frumoasă zi, pe care voi astăzi o serbaţi. Părinţii voştri şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre. Uitaţi dar zilele negre prin care aţi trecut; uitaţi ura şi toată vrajba; fiţi surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moşii, şi în legăturile de bunăvoie ce veţi mai avea de aci încolo cu proprietarii nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleiaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?

Stăpâni liberi pe braţele şi pe ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământ. Nu părăsiţi această frumoasă meserie, care face bogăţia ţării, şi dovediţi şi în România, ca pretutindeni, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiţi încă hărnicia voastră, şi ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri.

Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care de astăzi devin comune neatârnate şi locaşuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliţi-vă dar a le îmbogăţi şi a le înfrumuseţa; faceţi-vă case bune şi îndestulătoare; înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori. Înzestraţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai ales şi pretutindenea şcoale, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni.

Actul din 2 mai v-a dat la toţi drepturi; învăţaţi dar pe copiii voştri a le preţui şi a le bine întrebuinţa. Şi mai presus de toate, fiţi şi în viitor ceea ce aţi fost şi până acum şi, chiar în timpurile cele mai rele, fiţi bărbaţi de pace şi de bună rânduială; aveţi încredere în domnul vostru, care vă doreşte tot binele; daţi, ca şi până acum, pilda supunerei către legile ţării voastre, la a cărora facere aveţi şi voi de acum a lua parte; şi, în toată întâmplarea, iubiţi România, care, de astăzi, este dreaptă pentru toţi fiii săi. Şi acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bunăvoie, care înalţă şi îmbogăţeşte; şi Dumnezeul părinţilor noştri să binecuvânteze sămânţa ce veţi arunca pe cea întâi brazdă liberă a ogoarelor voastre”. Câteva cuvinte şi voi sfârşi. Aplicarea legii rurale a dat loc, pe alocurea şi mai ales în Ţara Românească, la dureroase strâmbătăţi. În Moldova, ogoarele ţărăneşti fiind alese încă prin legea lui Grigore Ghica din 1850, strămutarea posesiunii nu s-a făcut în genere decât în urma necesităţilor de comasare. Nu a fost tot aşa în Muntenia. Aşa mai toate moşiile erau lucrate numai de ţărani şi pe toată întinderea, schimbându-se ogoarele mai anual, după necesităţile agriculturii; a trebuit mai întâi dar a se aplica legea lui Ştirbei vodă, adică a se determina pe pământ întinderea ogoarelor cuvenite ţăranilor, şi de aci multe nedreptăţi. Şi cu toate aceste, în toată întinderea României o singură strigare de nemulţumire n-a izbucnit din gura ţăranilor, un singur braţ nu s-a ridicat pentru silnice fapte sau răzbunări. În Austria, în Rusia, aplicarea legii rurale a dat loc la mii de acte de crude represalii; mii de case ale proprietarilor au fost date pradă flăcărilor şi sute de proprietari au căzut victime sub topoarele ţăranilor, transformaţi în fiare sălbatice.

În România, o linişte perfectă; intr-o sărbătoare generală, aplicarea legii emancipatrice s-a făcut fără a se preface în cenuşă o singură casă din ale foştilor stăpâni, fără ca să se smulgă un singur fir de păr din ale marilor proprietari.

Când, 14 ani în urmă, la apelul viteazului lor domn şi căpitan, ţăranul român, soldat de linie sau dorobanţ ori călăraş, după două sute de ani de umilinţă, în câmpiile Bulgariei şi în faţa tăriilor Plevnei, a dat piept duşmanului, ţăranul român, zic, prin vitejia sa, prin înfruntarea morţii, a dovedit că astădată el avea o patrie de iubit şi de apărat şi că în spatele lui, dincoace de Dunăre, el avea pentru dânsul şi pentru familia sa o părticică de pământ, proprietate şi moşie a lui şi a copiilor săi.

Sire, În timpul lui vodă Cuza s-a desfiinţat claca şi s-au împroprietărit sătenii. Aceasta a fost o mare îmbunătăţire a stării lor materiale.

În timpul domniei maiestăţii-tale, s-a făcut mai mult. Opera începută s-a continuat.

Însurăţeii din 1864 au capătat pământurile ce li se acorda de lege şi alţi săteni au fost împroprietăriţi. Dar ceea ce s-a făcut mai mult a fost că i s-a dat ţăranului, pe lângă pamânt şi sapă, puşca, ca sa-şi apere ţara. Atunci am văzut cu toţii cum paşnicul ţăran a devenit oştean voinic, oştean viteaz, care se uita la moarte cu dispreţ şi care a reînviat, pe câmpul de batălie, gloria strămoşilor noştri.

Aceasta e mult, foarte mult, dar nu e destul. Trebuie să mergem înainte. Trebuie să facem ca la viitorul jubileu să vedem pe ţăranul român ajuns în poziţiunea în care glorioşii membri ai casei de Hohenzollern au adus pe ţăranii din Prusia. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe ţăranul nostru, ca el să aiba conştiinţa profundă şi energică de drepturile şi de datoriile lui, ca el să înţeleagă pe deplin că trebuie sa-şi pună viaţa pentru a-şi apăra ţara şi neamul. Doamnă, Maiestatea-voastră aţi citit o frumoasă poezie, prin care aţi încântat pe toţi câţi am avut fericirea a asista la această serbare. Dumnezeu v-a încununat cu cununa nepieritoare a poeziei, incât purtaţi două coroane: una a regatului şi alta a poeziei. Poezia ce aţi citit o cunoaştem acum toţi. Să-mi fie permis însă a destăinui o poezie încă necunoscută a maiestăţii-voastre. În anul trecut sta la Mirceşti mulţimea plină de întristare şi în doliu împrejurul trupului neînsufleţit al iubitului nostru poet Vasile Alecsandri. Deodată se vede înaintând în rând ostaşesc un mic corp de zece oameni, întristaţi, dar mândri. Erau cei “nouă din Vaslui şi cu sergentul zece”, care veneau să păzească sicriul celui care i-a cântat cu atâta răsunet. După ultima binecuvântare a bisericii, se auzi comanda militară: “Nouă din Vaslui şi cu sergentul zece! Înainte! Ridicaţi!” Atunci cei zece au plecat steagul cel zdrenţuit de glonţuri pe sicriul marelui bărbat care a cântat cu putere vitejia ostaşilor români şi, ridicându-l, l-au coborât cu mâinile lor în îngustul mormânt. Această inspiraţiune poetică venea de la maiestatea-voastră şi este una din cele mai frumoase şi mai patriotice poeme. Era ultima salutare ce trimitea ţara, armata şi maiestateavoastră celui iubit şi plâns de toţi. Sire, Aţi condus ţara în grele timpuri la izbândă; i-aţi făurit independenţa, şi din cele două ţărişoare aţi format tânărul regat român glorios şi respectat. Aceasta nu s-a putut dobândi decât prin mare stăruinţă şi mare înţelepciune. Ele aparţin maiestăţii-voastre, care aţi fost în capul naţiunii. Să trăiţi, maiestatea-voastră, lungi ani încă, ca cu aceeaşi înţelepciune să conduceţi ţara; iar moştenitorul vostru să ia învăţătură, ca să urmeze şi el, cu aceeaşi stăruinţă şi înţelepciune, lucrarea cea mare a redeşteptării şi a înălţării neamului românesc.

Related External Links

Ceandalaua ca destin istoric

Zilele trecute am primit un mesaj electronic cu textul de mai jos, dar care omitea numele autorului. Fiind vorba de un text transmis si retransmis de la o persoană sau alta, probabil că numele s-a pierdut pe undeva pe drum.

Nu a fost greu să-l găsesc, doar cu o simplă căutare cu google: este vorba de Adrian Majuru (scriitor, istoric, doctor în geografia umană). Fiind vorba de un text foarte bine scris, a fost preluat în diverse locaţii de pe reţea, nu doar retransmis în mod repetat prin poşta electronică. Nu ştiu unde a fost publicat prima oară pe reţea, aşa că pentru moment voi evita să menţionez sursa. Acest lucru va fi corectat cînd voi afla locul primei publicări.

Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 1990.

Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene. Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ (Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental.

A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.

Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre.

Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).

Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre Pandrea, 2001).

Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.

Spre deosebire de devălmăşia românească care atomizează orice ideal, orice individualitate – fenomen descris de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001).

Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.

Despre cum putem fi induşi în eroare

Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe.

Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable.

Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea!

Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.

Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay – tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei – susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi – ai să râzi – de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov).

În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm… de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru – fost foarte boieresc – (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (…)

Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (…) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (…)

Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică – chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (…) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem” (pp.276-277).

Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă “rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel symbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfozare culturală şi demografică.

Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc.).

În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!

Related External Links

Originea si istoria tiganilor

Articolul a fost publicat de Marius Ignatescu la data: 24 – Ianuarie – 2009 pe descopera.ro.
Tiganii sunt un grup etnic ce poate fi gasit aproape in toata lumea.In Europa, cele mai importante si numeroase grupuri traiesc in Romania, Macedonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Grecia, Spania si Serbia. In Asia, mai ales in Turcia, Caucaz, Iran si India. Tiganii au migrat chiar si in America si nordul Africii.
Se presupune ca numele de “tigani” provine din grecescul “athinganoi” tradus “a nu se atinge”. In alte limbi se spune zingari, tsigans, zigeuners, cigani sau cikani.

Originea tiganilor

Dupa cercetari pe esantioane de populatii tiganesti din intreaga Europa in 1940, savantii straini clasifica ca predominanta in cadrul indivizilor respectivi, grupa de sange de tip B ceea ce inca o data inradacineaza ideea ca originea tiganilor este straina de Europa, acestia provenind din cadrul continentului asiatic.

Tiganii erau o secta din Bizant care practicau izolationismul, iar limba lor fiind similara cu alte limbi indiene precum hindi.
Tiganii sunt originari din nord-vestul Indiei si nord-estul Pakistanului. Ei faceau parte din casta Ksatriya a rajpuitilor. In 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost infrante in Batalia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. Dupa infrangerea suferita in lupta cu Mohamed Ghur, clanul razbonic nord – indian Rajput (casta Ksatrya), ar fi plecat impreuna cu familiile spre tinuturile arabe si turce, iar mai apoi in Europa.

Migratia tiganilor in Europa
Migratia tiganilor in Europa

Istoria tiganilor

Tiganii au migrat in Iran si in Asia mediteraneana, incepand din secolul V, apoi in Imperiul Bizantin in secolul IX, de unde au patruns in sud-estul si centrul Europei (secolele X – XIV), ca si in nordul Africii. In secolul XV au patruns in Europa apuseana (in special in peninsula iberica) iar din secolul XIX in cele doua americi.
Unii cercetatori considera ca au existat mai multe valuri de migratie din India. Si astazi exista triburi nomade sau semi-nomade in India, sustinand teoria ca romii au fost nomazi de la inceput, au parasit India in timpul unei invazii si apoi au fost impinsi inspre Europa de razboaie si invazii ulterioare. O alta teorie considera romii ca fiind o casta de razboinici adunata sa lupte cu invadatorii musulmani, care a parasit India ulterior.

Limba tiganeasca are importante influente persane si armene, ceea ce dovedeste trecerea tiganilor prin aceste tari. Se pare ca din Armenia (probabil datorita invaziei turce), tiganii s-au despartit in trei grupuri, mergand inspre nordul Marii Negre, sud (pana in Egipt) si vest spre Imperiul Bizantin. Tiganii care au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmeaza sa se raspandeasca in toata Europa. Abundenta de cuvinte din limba greaca sugereaza o prezenta relativ indelungata in Imperiul Bizantin. Probabil datorita invaziei turce (din nou), tiganii au intrat in Balcani in secolul al XIV-lea, si dupa cucerirea balcanilor de catre fortele otomane unii au patruns in vestul Europei.

In Europa, tiganii au fost tinuti in sclavie in Balcani (in special Moldova si Tara Romaneasca), ori si-au continuat calatoria raspandindu-se in toata Europa, din Spania (1425) pana in Finlanda (1597). Pentru a obtine permise de trecere prin tarile din apus, unii tigani au pretins ca sunt crestini din Egipt veniti in pelerinaj (iar mai apoi, cand nu au putut sa le obtina, au falsificat astfel de permise). Acest lucru, asociat cu infatisarea lor straina, duce la denumirea engleza de “gypsy” si cea spaniola de “gitano”, de la egiptean.

Meseriile tiganilor

Ghicitul

Tiganii au avut mereu o aura misterioasa, inca de la venirea lor in Europa. Odata asociati cu o lume misterioasa a magiei, ghicitul li se potrivea perfect. Totodata, ghicitul era o modalitate simpla de a castiga bani. De-a lungul timpului, tiganii au folosit multe metode de ghicit, de la boluri de cristal, carti de tarot, pana la numerologie (interpretarea numerelor) si cititul in palma.

Totusi, o explicatie mai rezonabila este ca adevarata pricepere a ghicitoarelor este remarcabila lor abilitate de a judeca caracterul omului si a vedea ce-si doreste acesta. Adevarul e ca oamenii tin minte ce se indeplineste si uita ce nu se indeplineste.

Pentru a multumi clientii, ghicitoarele prezic deseori un viitor favorabil. Dar pentru a trezi interesul, ele ii previn de multele pericole care le stau in cale, care pot fi prevenite, desigur, tot de ele. Ca o regula, ghicitoarele nu folosesc ghicitul cu alti tigani. In comunitatea lor, tiganii au alte modalitati de a prezice viitorul si de a vindeca. Tiganii poarta deseori amulete si talismane norocoase, pentru a preveni necazurile, spiritele rele si boala.

Muzica

O alta meserie este cantatul. Tiganii sunt, probabil, cel mai bine cunoscuti datorita muzicii lor. Exista numeroase izvoare istorice care mentioneaza muzicieni tigani cantand pentru regi si imparati. De asemenea, in tot estul europei, tiganii au fost intotdeauna preferati pentru evenimente ca nunti sau sarbatori. In multe instante, statutul de muzicieni de valoare le-a permis tiganilor sa aiba privilegii greu de obtinut altfel. Spre exemplu, desi ei erau inca vanduti ca sclavi in secolul al XIX-lea in Moldova si Tara Romaneasca, muzicienii tigani de prestigiu din Transilvania imperiului Austro-Ungar aveau un rol important in comunitatile satesti si se bucurau de unele privilegii de care taranii romani nu se bucurau.

Negustori si crescatori de cai

Tiganii nu au fost priceputi doar la cantat. Alte meserii traditionale ale tiganilor? Ei au fost cunoscuti ca crescatori si vanzatori de cai din vremuri stravechi. Caii au fost intotdeauna un important factor economic in viata lor, esentiali pentru stilul de viata nomadic, fiind ingrijiti si tratati ca atare. De altfel, tiganii erau apreciati si de gadje pentru priceperea lor de a trata bolile cailor. Pe vremuri in satele romanesti, cand se imbolnavea o vaca oamenii se duceau cu ea la veterinar, dar cand se imbolnavea un cal ei se duceau la un tigan priceput. Deseori, tiganii cumparau un cal bolnav la un pret foarte mic, aveau grija de el, si cand acesta era din nou intr-o conditie buna, il vindeau la un pret mult mai mare. De aici iese o alta meserie, negustoritul. Unde sunt destul de priceputi la tocmit.

Tiganii in Romania

In tarile romane sunt semnalati in secolul XIV, fie ca mestesugari liberi organizati in satre, fie ca robi. In Evul Mediu, majoritatea tiganilor din tarile romane erau robi boieresti, domnesti sau manastiresti, ocupatiile lor principale fiind acelea de caldarari, fierari, aurari, spoitori sau cantareti.
In secolul XIX, sub influenta ideilor liberale ale revolutiei de la 1848, toti oamenii au fost declarati liberi si egali, robia tiganilor fiind definitiv abolita in 1856.

Cand, cum si de ce au migrat tiganii in Europa?

Migratia efectiva a tiganilor in Europa a inceput in secolul XIV odata cu cucerirea de catre turci a portului grecesc Gallipoli. De altfel ascensiunea triburilor nomade indiene a fost strict legata de victoriile turcesti si de faurirea puternicului Imperiu Otoman, tiganii prosperand in interiorul lui.

Vanatoarea de tigani

“Vinatoarea de tigani” se produce, in aceeasi perioada, in mai multe state. Un bon de plata, din 7 mai 1737, arata ca un ‘vinator de tigani’ dintr-un sat austriac era remunerat cu 52 de coroane (7 fripturi de vita, 28 coroane; 6 masuri de vin, 18 coroane; paine, 6 coroane). Un secol mai tirziu, in Jutland, arhivele vorbesc de o vinatoare in care au fost ucise 260 de persoane, inclusiv ‘o tiganca cu copilul ei’. In tarile scandinave, in 1560, se interzice botezarea si inmormintarea rromilor, iar in 1637, rromii gasiti pe acele teritorii puteau fi ucisi fara judecata. Ordonante similare, decretate in secolele XVIII – XIX, au ramas valabile pina in 1954. In Norvegia, intre 1687 si 1845, tiganii (tatere) trebuiau arestati, bunurile confiscate si sefii lor executati. In Danemarka, in 1536, 1554, 1561, 1570, 1574, tiganii surprinsi in teritoriu erau condamnati la munca fortata, iar din 1589, in prealabil, seful grupului era executat. In 1683 se interzice navigatorilor de a lua la bord tigani, iar din 1708, tiganii sunt incarcerati. In Elvetia, intre secolele XVI – XVII, ‘cei fara tara’ erau torturati, iar din 1580, oricine putea sa-i ucida. Din 1646, dreptul de a ‘lichida, prin bataie sau impuscare’ este institutionalizat prin ordonanta.

Holocaustul tiganilor

Prima reactie a puterilor publice fata de tigani este, in general, una de respingere, de expulzare. In Germania sint vinati, la Frankfurt, in 1449, iar la sfirsitul secolului, respingerea devine globala: Reichstag-ul, reunit la Landau si Friburg, in 1496, 1497, 1498, ii declara pe tigani ’spioni in solda turcilor’, ‘aducatori de ciuma’. Sint acuzati de brigandaj, vrajitorie si furt de copii.

In Romania
Autoritatile romane si Conducatorul Antonescu i-au deportat pe tigani in Transnistria, dar masurile anti-evreiesti, ca si cele impotriva bulgarilor, maghiarilor si, fireste, tiganilor, se regasesc inca de la infiintarea statului roman modern.

Jean Ancel, in cronograful deportarii evreilor, ‘Transnistria’, demonstreaza ca ‘toti tiganii barbati, valizi, intre 20 si 40 de ani, precum si toi evreii capabili de munca’ erau trimisi dincolo de Nistru si pusi la dispozitia germanilor.

Sonia Palty, evreica deportata in Transnistria, isi aminteste: ‘Se zvonea ca comandantul german a cerut guvernamantului roman din Transnistria sa curete malul Bugului de evrei si tigani. Tiganii fusesera si ei deportati din Romania. Erau tinuti in lagare. De-abia atunci am vazut ca pe malul Bugului, alaturi de pontonul ridicat cu citeva zile inainte, sunt sute, mii de oameni. Tigani cu corturi, cu copii, cu caini, cu caruse trase chiar de ei. Caii le fusesera luati. Asteptau inca din toiul noptii, cand ii adusesera acolo. Noi, in ghetto, nu auziseram nimic. Coloana noastra porni. Subprefectul Aristide Padure injura si lovea. Politistii ucraineni isi indesau buzunarele cu lucruri aruncate de noi. Intr-o jumatate de ora am ajuns la mal. Pe fiecare bac erau incarcati cam 60-70 tigani. (…) Tiganii erau transbordati pe malul unde ii astepta moartea. Plangeau, strigau, tipau. Si pe ei Domnul ii uitase, nu ii mai putea ajuta. Trecu un bac. Multe femei cu copii. Una, in zdrente, s-a ridicat in picioare. Tinea in brate un copil mic. Gol. A urlat ca o fiara. A ridicat copilul spre soare si l-a zvirlit in apele tulburi ale Bugului. Un urlet urias. Toate femeile de pe bac s-au ridicat in picioare si si-au aruncat copiii in apele Bugului. si, indata, s-au aruncat si ele. Unele incercau sa se inapoieze innot, pe malul romanesc. Soldatii de pe mal au inceput sa traga cu armele. Tiganii de pe ambele maluri au inceput sa urle. Padure si-a scos revolverul. A tras in plin, ucigand unul…, doi…., trei… Dar cine i-a mai numarat…?

Antropologie rasiala si genocid

Teoriile elaborate prin Rassenhygienische Forschungstelle aveau sa fie aplicate. Rasa va fi cea care va duce la solutionarea “Problemei tiganilor”.

Himmler va oferi 40 de tigani prizonieri in lagarul Sachsenhausen, profesorilor Werner Ficher si Hombeck, pentru a le da posibilitatea de a proba ca prin venele tiganilor curge sange nearian. Dupa acesti ’savanti’, peste 90% din tigani erau metisi si ateisti metisi, aveau tendinta de a contracta casatorii cu alti metisi sau, cu atat mai rau, cu germani ‘integrati’ din punct de vedere rasial.

Importanta studiului rasial este ilustrata si prin faptul ca a permis si teze de doctorat. Eva Justin, asistenta a dr.Richter, a fost interesata mai ales de descendenta tiganilor ‘foarte periculoasa pentru puritatea rasei germane’. Odata cu publicarea tezei sale asupra tarelor copiilor tigani, mii de copii au fost trimisi la Birkenau, unde au avut un destin si o suferinta egalata doar de cea a celor peste 1.500.000 de copii evrei.

“Umbla si azi prin lume, furand la drumul mare”

In 950 istoricul arab Hamza din Ispahan vorbeste despre monarhul persan Bahram Gur ce si-a incheiat domnia in jurul anului 438. De aici aflam primele marturii despre tigani cunoscuti ca zotti sau luri. Astfel regele Persiei ii va cere suveranului Indiei 12.000 de lautari care ar fi urmat sa distreze auditorii si sa se stabileasca acolo pentru a deveni agricultori si a munci pamantul primind in schimb fiecare, vite, magari si grane.

50 de ani mai tarziu in poemul epic national persan Sah (Cartea Regilor) aflam ca lurii (adica tiganii) au mancat granele si vitele refuzand munca pamantului si au fost drept urmare izgoniti de catre regele Bahram Gur. De atunci legenda spune ca tiganii: “umbla si astazi prin lume, cautand de lucru, intovarasindu-se cu cainii si cu lupii, furand la drumul mare pe timp de zi si de noapte.”

Autor: Marius

Note:
Wikipedia
Rroma.eu

Related External Links

Ţiganii din România (1919-1944)

Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944)*

Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală inaugurează cu acest volum o serie de restituţii documentare privitoare la minorităţile din România. Se intenţionează astfel alcătuirea unui corpus de mărturii menit să satisfacă exigenţe ale cercetării, prin accesul direct la sursele indispensabile oricărei reconstrucţii istoriografice.

Deşi ar putea părea pentru moment provocator, volumul de documente referitoare la Ţiganii din România (1919-1944)* vine să acopere o lacună informaţională adeseori invocată. Cronologic, mărturiile istorice date la iveală acum abordează cel puţin două momente importante din trecutul acestei etnii: efortul de a se crea o Asociaţie Generală a Romilor din România şi, un aspect de un tragism rar întâlnit, deportarea ţiganilor – cu tot cortegiul de suferinţe şi pierderi umane – în Transnistria în vremea regimului Ion Antonescu. Sunt puse de acum în circulaţie, pe lângă un număr compact de 365 documente, şi câteva mărturii directe ale unor supravieţuitori ai holocaustului, iar mai multe hărţi şi ilustraţii completează armonios şi sugestiv ceea ce poate deveni o veritabilă frescă din istoria acestei etnii. Pentru realizarea acestui volum au fost defişate o serie de fonduri documentare din Arhivele Naţionale ale României, îndeosebi aparţinând Inspectoratului General de Poliţie, Inspectoratul General de Jandarni, Prefectura Poliţiei Capitalei şi altor instituţii din ţară.

În felul acesta, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală caută să proiecteze ipostaze ale viitorului, când istoria diverselor minorităţi nu va mai constitui un element de tensiune, ci dimpotrivă, de valorificare a unui trecut comun, promotor al modernizării societale, cu temeinice argumente pentru cei ce doresc să construiască cu adevărat o Europă a tuturor, fără tensiuni artificiale care să lezeze, în fond, drepturile cele mai sacre ale individului.

Volumul poate fi achiziţionat în librăriile Polirom şi Erdélyi Magyar Könyvklub din România, precum şi la sediul din Cluj al Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală.

*Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944), volum editat de Lucian NASTASĂ şi Andrea VARGA, Cluj, Edit. CRDE, 2001, 684 p., ISBN 973-85305-2-0.

Sursa informaţiilor despre acest volum este aici.

Related External Links

Originea tiganilor

O legenda din 950 vorbește despre monarhul persan Bahram Gur ce și-a încheiat domnia în jurul lui 438. De aici aflăm primele mărturii despre niște nomazi, care se ocupau cu muzica, cunoscuți sub numele de luri. Astfel regele Persiei îi va cere suveranului Indiei 12.000 de luri care ar fi urmat să distreze auditorii și să se stabilească acolo pentru a deveni agricultori și a munci pământul primind în schimb fiecare, vite, măgari și grâne. 50 de ani mai târziu în poemul epic național persan Șah (Cartea Regilor) aflăm că lurii au mâncat grânele și vitele refuzând munca pământului, și au fost drept urmare izgoniți de către regele Bahram Gur.

De-a lungul vremii, cercetători renumiți ca John Sampson, Alexandru Paspati, Johan Dimitri Taikon sau pelerini ca Bernhard von Breydenbach, Arnold von Haff plasează țiganii (romii) în urma unor experiențe aprofundate în rândul triburilor hinduse sau indiene. John Sampson găsește originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând după cercetarea idiomului ca strămoși apropiați ai limbii romani (țigănească), limbile singhaleză, marathi, sindhi, punjabi, dardica și pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de băștinași). De asemenea graiul țiganilor (romilor) conține amprente exacte ale limbii sanscrite, fiind identificate peste 500 de cuvinte a căror origine indică poate fi ușor de recunoscut.

Conform dovezilor lingvistice, proto-țiganii (romi) au trăit în zona centrală a Indiei. A existat o migrație inițială către nord-vestul subcontinentului indian, urmată de migrația in afara Indiei.

Nu se cunoaște exact locul țiganilor (romilor) în societatea indiană. O ipoteză este aceea că ei ar fi facut parte din clanul războinic al rajpuților (casta Kșatriya). În 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. După înfrângerea suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războinic nord-indian Rajput (casta Kșatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ținuturile arabe și turce, și apoi în Europa.

O altă teorie susține ca strămoșii țiganilor (romilor) erau locuitorii orașului indian Kannauj, care au părăsit acest oraș în urma atacurilor lui Mahmoud din Ghazni.

Textul face parte din informaţiile despre ţigani introduse pe wikipedia aici.

Related External Links

Cine sint rudarii

În continuare este reprodusă o ipoteză susţinută de istoricul Ion Calotă prin care acesta caută să argumenteze că rudarii fac parte dintre ţigani, chiar dacă istoria acestora a avut un alt curs decît cea a restului etniei. Sursa textului este revista Lamura.

O populatie care a trecut de cele mai multe ori, in consemnarile oficiale, drept o ramura a tiganilor din Romania a fost cea a rudarilor. Aceasta populatie prezinta elemente de asemanare, dar mai ales de deosebire fata de tiganii de pe cuprinsul tarii. Din aceste motive este necesara o tratare mai atenta a informatiilor existente despre ei.
Istoricul Ion Chelcea aduce o importanta contribut ie in descifrarea unor nelamuriri legate de aceasta populatie in mai multe lucrari dintre care cea mai importanta este cea intitulata: Rudarii. Contributie la o “enigma” etnografica, (Buc., 1943).
De la acest istoric aflam, in primul rand, ca populatia care astazi poarta denumirea de “rudari” in Oltenia si Muntenia, in Ardeal se cheama “baiesi”, iar in Moldova “lingurari”1 .
Dar nu toti istoricii au fost de acord cu originea tiganeasca a rudarilor. Astfel, C.S. Nicolaescu- Plopsor in articolul intitulat Gurbanele2, considera ca rudarii nu sunt tigani ci romani, punand in discutie diferentele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate si alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul ca rudarii nu au fost niciodata robi, ci oameni liberi care aveau obligatia de a plati o dare anuala catre domnitor3 . La fel, este pusa in discutie atitudinea unanima a rudarilor in a se declara “daci” si nicidecum tigani. La fel, necunoas terea limbii tiganesti de catre aceasta populatie si nici consemnari ca ar fi cunoscut-o candva. Despre rudari, acelasi cercetator mai spune ca sunt si in Bosnia4 sub numele de caravlahi (“vlahi negri”, care pretind ca sunt veniti din Romania) si in Slavonia sub numele de coritari5. In Ungaria, aceeasi populatie poarta numele de baiasi si vorbesc aceeasi limba, adica un grai romanesc asemanator celui vorbit si de romanii din Banat si sudul Crisanei6.
La aceste serioase controverse in privinta originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care acestia le-ar avea fata de tigani. De remarcat este ca aceasta populatie nu vorbeste limba tiganeasca, se ocupa de prelucrarea lemnului, pe cand tiganii prelucreaza numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari prezinta sarbatoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de tigani. De asemenea, in comunitatile rudarilor nu exista nici una din regulile din comunitatile tiganesti (casatorie, relatii intre indivizi, judecata etc.), iar portul lor nu aminteste prin nimic vreo legatura cu portul clasic al tiganilor ci, mai degraba, este mult asemanator cu cel al romanilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului7 .
Pentru inceputul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse in cercetarile existente privind rudarii.
O ipoteza interesanta, in incercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus, in 1974, Ion Calota prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia, in care, adaugand la documentele istorice si argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, incearca sa argumenteze faptul ca rudarii sunt o ramura a tiganilor, chiar daca au avut un destin deosebit de al acestora.
Din mentiunile documentare rezulta ca rudarii erau deja in Tara Romaneasca in 1620. Precizarea apare intr-un hrisov al lui Gavril Movila catre ma- nastirea Cozia, in care se face specificatia “cum au fost si mai nainte vreme” ceea ce demonstreaza ca rudarii erau cunoscuti in zona inainte de aceasta data8.
Tinand cont de faptul ca ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudarie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”, denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul apare ca improprie. Si totusi aceasta denumire trebuie sa aiba o justificare, in contextul in care, dupa observatiile anterioare, intuim faptul ca rudarii nu au avut intotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely si ale lui M. Kogalniceanu, mentionate in prezenta lucrare, a rezultat ca la inceputul veacului al XIX-lea in tarile romane exista categoria de tigani “aurarii sau rudarii”. Astazi, insa, cei intalniti cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decat aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calota aflam ca “rudarii de la Alexandria si Rosiorii de Vede, care actualmente sunt caramidari, s-au ocupat odinioara cu extragerea aurului din nisipul Oltului”9, iar “rudarii din zona de munte, asa-zisii corfari (germ. dialectal Korf = cos impletit de nuiele), se mai numesc si baiesi, ca o amintire a faptului ca in trecut se ocupau cu mineritul”10.
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului ca intre actuala limba a rudarilor si dialectele vorbite de romani in sud-vestul Transilvaniei in secolele al XIV-lea si al XVII-lea exista o stransa legatura. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Muntilor Apuseni, “unde au lucrat in calitate de mineri in minele de aur sau ca spalatori ai nisipului aurifer din apele raurilor acestei zone”11.
Ion Calota presupune ca fiind la origine tigani, robi ce lucrau in minele de aur din Muntii Apuseni, initial, rudarii au vorbit propria limba, la care au renuntat treptat in procesul romanizarii lor, in contact cu aurarii romani de la care au invatat meseria si limba romana, “asa cum se vorbea ea atunci in aceasta parte a tarii”12 .
Acelasi autor presupune ca, din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au venit mai intai in Tara Romaneasca, coborand pe firul apelor aurifere spre Dunare. Apoi, dupa ce graiul romanesc cu baza carpatina a suferit influenta graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunarea in Bulgaria, unde o parte s-a indreptat spre vest, ajungand pana in Iugoslavia (coritarii), alta parte a ramas pe loc si traieste si astazi in Bulgaria, iar altii sau intors, dupa o vreme, in Tara Romaneasca, aducand cu ei cateva elemente lexicale bulgaresti, precum si obiceiul gurbanului”13 .
Rezulta din documente ca nu toti rudarii au trecut in sudul Dunarii, iar dintre ei, ulterior, o parte s-a intors in Tara Romaneasca.
Istoricul Ion Chelcea ne semnaleaza ca rudarii veniti din Bulgaria sunt numiti “turcani” sau “vlahuti” dupa sfera de influenta in care au trait.
“Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trairii lor pana tarziu sub turci: vor fi numiti “turcani” cum spre exemplu intalnim in satul Manastirea (cateva bordeie)”14 . Ceilalti rudari se numesc “vlahuti” dupa denumirea data de greci populatiei romanesti din Peninsula Balcanica (blahos, blahoi). Intre “turcani” si “vlahuti” sunt deosebiri si in privinta datinilor15.
In aceasta situatie, un prim element ne atrage atentia si anume acela al sarbatorii gurbanului. La populatii diverse de pe intinsul Turciei, exista sarbatoarea Kurban Bayrami (turc. kurban “jertfa, ofranda”16, bayram “sarbatoare, zi de sarbatoare”17) cu un ritual similar aceluia al gurbanului rudaresc. Dupa Ion Calota, termenul gurban isi are originea in mitologia ebraica, unde insemna “daruri in bani facute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de “sacrificiu, jertfa”, apoi la rudari in sensul de “jertfa”, constand din sacrificarea unui miel, insemnand in acelasi timp insusi animalul sacrificat18. Sarbatoarea nu este practicata de toti rudarii, ci numai de cei rotari si albieri19, adica de acei rudari “turcani” ce se afla in apropierea Dunarii. Aceasta sarbatoare nu este intalnita la rudarii corfari aflati in zonele subcarpatice si nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza imprumutului de catre rudari a sarbatorii gurbanului de la populatiile de origine turca, din Bulgaria, cu care au venit in contact.
Bazandu-se pe straturile de limba diferite, dupa diferentierea lor etnografica, Ion Calota emite ipoteza emigrarii rudarilor in valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, “poate chiar din locuri diferite ale aceleiasi zone mai largi a Muntilor Apuseni si evident avand itinerarii diferite pana la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea”20.
Odata cu saracirea filoanelor de aur si a nisipului aurifer din rauri, rudarii se pare ca au fost nevoiti sa-si abandoneze treptat meseria initiala21 si sa se apuce de prelucrarea lemnului cel mai usor de obtinut din luncile si vaile raurilor unde ei isi aveau salasele.
Intr-o anafora din 22 iunie 1794 a boierilor Tarii Romanesti cu privire la ocupatiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbarii meseriei rudarilor: “vara se ocupa cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind inghetate, se ocupa cu prelucrarea lemnului in obiecte de uz casnic”22.
In documentul de la 1620 si in alte documente din acea perioada exista specificatii clare din care rezulta ca rudarii erau considerati tigani: “… si alti tigani cati vor fi sezand printre locuri, ori mesteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrila Voda de la 1620)23, sau: “… sa-si ia dajdiile de la tiganii manastirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Voda dat catre manastirea Cozia)24.
Despre abandonarea limbii tiganesti de rudari, Ion Calota spune ca s-ar fi petrecut in zona Muntilor Apuseni, dar, fara indoiala, ca “abandonarea limbii tiganesti si adoptarea limbii romane a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”25, limba tiganeasca fiind, pana la urma, “invinsa”, au ramas rare elementele de substrat.
Ca element de substrat tiganesc in vocabular, Ion Calota citeaza cuvantul bengascu, inregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din tiganescul beng “drac, diavol”, la care se adauga, dupa spusele autorului, sufixul slav -ascu, precum si termenul sustaloi, inregistrat la Dragasani, pentru notiunea de “iepure” si care poate fi apropiat de tiganescul sosoi, cu acelasi sens de “iepure”26.
Explicatia putinatatii exemplelor de substrat, sustine acelasi lingvist, “o constituie diferentele mari de structura si origine dintre limbile romana si tiganeasca intrate in contact”27.
O problema pusa in discutie de istoricul Ion Chelcea este si aceea a existentei rudarilor “baltareti”, categorie de rudari atrasi de balta unde isi gaseau lemnul necesar si a rudarilor de “sat”28, ambele categorii aflate intr-un proces aproape deplin de romanizare prin ocupatii si obiceiuri. Generatiile mai noi pretind ca asa s-au pomenit in situatia de nerudari, pana de curand, “robi la boieri”, ocupandu-se cu munca campului, cu facutul caramizilor, fie de soba fie de casa”29.
In anul 1974, in urma unui studiu aprofundat, intreprins in zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calota ii clasifica pe acestia in trei categorii, in functie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari; traiesc mai ales pe vaile apelor unde gasesc lemn de esenta moale (plop, salcie, pluta) din care barbatii fac albii, linguri etc., iar femeile lucreaza fuse, furci de tors etc.
Corfari (cosari), care locuiesc in regiunea subcarpatica, in zona alunului, din ale carui nuiele femeile impletesc corfe (cosuri) si in zona fagului, din care barbatii fac hambare de pastrat faina, lazi si alte obiecte specifice.
Rotari, care lucreaza obezi, spite, juguri etc30.
Pornind de la observatia elementara generata de faptul ca prezenta acestei populatii a determinat demersuri lamuritoare atat de intense, putem considera ca, permanent, au existat o “tensiune” informationala si o disputa stiintifica legate de subiectul in sine. Provenienta acesteia este justificata, credem, de urmatoarele coordonate: curiozitatea majoritarilor fata de prezenta unei populatii atipice din punct de vedere rasial si cultural; pozitia categorica a rudarilor in a nu se recunoaste tigani, ci “altceva”, chiar daca in mod nedefinit; tendinta aproape generala de a-i asocia pe rudari etniei tiganilor pe baza unor asa-zise argumente rasial – antropologice, argumente, evident nestiintifice, si, oricum, insuficiente in situatia data; „ compatibilitatea culturala a rudarilor cu majoritarii prin limba si majoritatea traditiilor, dar si cu populatiile musulmane prin “nejustificata” sarbatoare a Gurbanului la o parte dintre ei; in acelasi timp, incompatibilitatea culturala deplina a rudarilor cu tiganii (traditii, obiceiuri, limba etc.);  capacitatea de integrare sociala mult sporita a rudarilor in comparatie cu cea a tiganilor.
Din cele evidentiate mai sus si din rezumarea principalelor teorii, rezulta, in mod logic, urmatoarele: „ informatiile despre subiect au fost intotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor intr-o teorie stiintifica unitara si coerenta; „ informatiile existente au fost contradictorii si derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis aparitia unor interpretari fanteziste care au adancit misterul originii acestei populatii; „ toate teoriile existente sunt pornite de la “realitati-efecte”, nu intotdeauna relevante, cu incercarea de determinare a unei “cauze” posibile si nu de la posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realitatile prezente; in primul caz ne situam pe o schema de gandire ascendenta cu ramificatii incontrolabile, iar in cel de-al doilea caz cu o schema de gandire descendenta cu ramificat ii controlabile si care permit revenirea si cautarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informatiilor cunoscute; „ teoriile existente pana in prezent sunt insuficiente in a elucida misterul existentei rudarilor atata timp cat singurul argument pe care se bazeaza incercarea de asimilare a rudarilor in lumea tiganilor este doar o presupusa compatibilitate rasiala rudari-tigani, considerata drept certa, desi nu are acoperire, “certitudine” care a generat “dovezi” utilizate ulterior ca “inatacabile”; datele existente nu au fost intotdeauna suficient analizate si corelate, astfel ajungandu-se la confuzii, asimilari superficiale si concluzionari in consecinta.
In cele ce urmeaza, propunem o analiza atenta a ipotezelor si datelor prezentate deja in acest capitol si adaugarea unor date noi, situatie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populatii.
Pornim analiza noastra de la etimologia cuvantului rudar, care, dupa cum am vazut deja, are, in limbile slave, semnificatia de “miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII si XIX, rezulta faptul ca in tarile romane existau “aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodata robi ca tiganii, aveau singuri dreptul de a cauta aur in raurile din tinuturile romanesti, dar aveau obligatia de a da anual domnului/ voievodului o anumita cantitate de aur. Facem observatia ca, in paralel cu rudarii (mineri de suprafata n.n.), in aceeasi perioada existau si “baiesii sau aurarii“ mineri de tip clasic pentru extragerea efectiva a minereurilor subterane. La aceste observatii o adaugam si pe aceea ca prelucrarea minereurilor se facea in asazisele rudarii, unde rocile extrase din subteran erau sfaramate in niste gropi speciale, urmand apoi cernerea si spalarea materialului si extragerea efectiva a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, in mod firesc, rudari. Si aceasta observatie ne ajuta sa constatam ca, in tinuturile romanesti, rudarul era diferit de baias31, dar complementar acestuia in tehnologia medievala de obtinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim sa-l analizam este acela al denumirii slave “rudar” in paralel cu aceea de “aurar”  cu sens echivalent si paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slava ne duce in timp in perioada osmozei culturale si lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni si slavii veniti pe acest teritoriu si asimilati. In acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflam urmatoarele:
“Raman doar statornice doua lucruri: intai, ca inraurirea etnica a slavilor cade impreuna cu petrecerea acestui neam de oameni in sanul nationalitatei romane de prin veacul al VI-lea pana la deplina lui absorbire de elementul romanesc prin veacul al XII-lea; al doilea, ca numele  geografice ramase din vremuri vechi in gura poporului roman i-au fost transmise de strabunicii lui pe pamantul Daciei, adica de daco-romani, cu toate ca ele astazi nu mai infatiseaza, in gura lui, o forma neinraurita”32.
De la acelasi istoric, care il citeaza pe Anonimus, aflam ca, la venirea ungurilor, armata lui Glad consta “din cumani, romani si bulgari”33. {i, tot de la acelasi istoric, aflam ca, in aceeasi perioada: “Al treilea principat aratat de Anonimus ca apartinand anumit romanilor, era acela al lui Gelu, care este aratat ca intinzandu-se in tara de dincolo de paduri, adica in Transilvania, unde s-ar afla rauri din nasipul carora s-ar culege aur.”34
Din cele mentionate rezulta faptul ca, la venirea ungurilor in Panonia si Transilvania (839), rudariile si rudarii existau pe malul raurilor cu nisip aurifer. Este de la sine inteles ca pentru desemnarea acestei realitati erau intrate in uz cuvintele ruda (“mina”), rudar (“miner”) si rudarie (“locul unde este prelucrat minereul”) datorita faptului ca ducatele lui Glad, Gelu si Menumorut erau parti componente ale taratului bulgaro-roman (676-1018), teritoriu unde limba slava a influentat semnificativ lexicul limbii romane prin cuvinte legate de ocupat ii, cult religios, toponimie etc.
O modalitate de influenta a limbii slave asupra celei romane, remarcata la nivelul lexicului, este aceea a adaugarii unor cuvinte slave care au dublat cuvintele de origine latina deja existente fara a le elimina (timp – vreme, vers – stih, comemorare – pomenire, arbore – pom, aurar – rudar etc.). De remarcat faptul ca si hrisoavele domnesti amintite in acest capitol al lucrarii precizeaza mai intai cuvantul care a existat initial in mod firesc in limba (cel latinesc), apoi pe cel imprumutat (cel slav): “aurarii sau rudarii”.
Chiar daca rudarii existau in acea perioada, nu avem, insa, pana in acest moment al cercetarii, certitudinea ca aceasta categorie umana ocupationala ii reprezinta pe stramosii genetici si culturali ai rudarilor care fac obiectul studiului nostru.
Pe moment, pentru a culege noi date despre ce s-a intamplat in zonele aurifere ale Transilvaniei, propunem intoarcerea in timp cu inca cinci secole, in perioada imediat urmatoare cuceririi romane.
Din documente, inscriptii si marturii arheologice referitoare la tehnologiile de exploatare efectiva a filoanelor aurifere, amintim cateva localitati importante in care romanii au extras aurul: Abrud, Zlatna, Boita, Brad, Cebe, Baia-Crisului, Rodna si in Banat, Sasca si Moldova35. La fel, Rosia Montana, Ruda-Barza etc. _n aceeasi idee, exista, inca din veacul al XVIII-lea, marturii ale spalarii nisipului aurifer aluvionar de catre romani, pe cursul Crisului Alb, de la Ruda pana la Brad36. Despre metoda romana de prelucrare a cuartului si nisipului aurifer avem importante marturii atat de la Plinius, cat si de la Diodor din Sicilia si Strabon37. Astfel, “dupa ce cvartul aurifer era scos din mina, (…) acesta era pisat in pive de fier si, apoi, spalandu-se faina pisata, elementele straine erau luate de apa, iar aurul, ca mai greu, ramanea pe fund si era adunat38.
Printre denumirile minelor romane citate mai sus, remarcam atat denumiri latine (Abrud, Brad, Baia-Crisului), slave (Rodna, Zlatna), dar si slavodacice (Ruda-Barza). Acest fapt denota continuitatea incontestabila a exploatarilor miniere cel putin din perioada stapanirii romane a Daciei si pana in zilele noastre, pentru o buna parte dintre ele.
Este firesc sa ne inchipuim ca monopolul acestor mine cu exploatari de anvergura era detinut de statul roman, fapt confirmat de prezenta unui procurator aurariarum, libert insarcinat cu gestiunea productiei acestor mine, subordonat direct impa- ratului39. Pe langa minele mari, existau si exploatari reduse, “gropi”, care apartineau unor particulari, fapt consemnat pe diverse tabule cerate pastrate din vremea romanilor.
Lucratorii minelor, in mare parte sclavi sau condamnati, se numeau leguli aurariorum si sunt consemnati intr-o inscriptie din acea perioada, impreuna cu alti sclavi40.
Grija romanilor pentru exploatarile aurifere ale Daciei este relevata de toti istoricii care au scris despre aceasta perioada. De la Theodor Momsen, aflam ca “populatia autohtona a fost alungata din partea cea mai buna a tarii, aceste meleaguri fiind colonizate, pentru regiunile miniere – cu o populat ie din muntii Dalmatiei, in rest cu locuitori deznationalizati, dupa toate aparentele, proveniti in majoritatea lor din Asia Mica”41 .
Dar, in Asia Mica, istoricii consemneaza mine de aur, fier si plumb, fapt care ne face sa credem ca romanii nu au adus in Dacia orice colonisti, ci, cu precadere, specialisti in minerit42 .
Bogatiile considerabile ale Daciei au determinat stapanirea romana sa aduca pentru colonizare populatii diverse, din toate partile imperiului: “Cum era normal, lotul cel mai important de colonisti lau furnizat provinciile vecine: Panonia, Moesiile, Tracia, regiunea iliro-dalmata, de unde proveneau grupuri mari Pirustae, Baridustae aduse sa exploateze minele”43.
In cercetarea intreprinsa, ne intereseaza, in special, ce s-a intamplat in teritoriile cucerite si stapanite efectiv de romani: Banatul, Transilvania si Oltenia. Din opiniile istoricilor aflam ca, pe langa populatiile invecinate, in special iliro-dalmate, in Dacia au fost adusi si colonisti din Orient, astfel: “pe teritoriul provinciei s-au descoperit suficiente dedicatii catre divinitati egiptene (…), microasiatice, siriene, chiar semito-iraniene (…); alti colonisti proveneau din Galii sau din Africa romana”44.
La cele spuse despre acesti colonisti trebuie facuta observatia ca, fiind proveniti din locuri atat de diferite ale imperiului, au fost obligati de imprejurari sa se inteleaga intre ei in limba latina. Mai facem observatia ca, in provinciile Dalmatia, Panonia, Tracia si Moesiile, procesul romanizarii era finalizat sau foarte aproape de aceasta stare; de aici concluzionam ca acesti colonisti erau deja vorbitori ai latinei vulgare.
In fond, cercetarea noastra, care incepe de la datele si ipotezele expuse mai sus, isi propune sa elimine una dintre cele doua posibile realitati contradictorii (rudarii sunt sau nu sunt tigani), parcurgand urmatoarea schema mentala dihotomica: – cum s-ar explica multiplele deosebiri dintre rudari si tigani, precum si refuzul categoric al rudarilor de a-si asuma identitatea de tigan, daca rudarii ar fi tigani? – cum s-ar justifica anumite asemanari dintre rudari si tigani precum si confuzia de identificare care persista in jurul acestei populatii, daca rudarii nu ar fi tigani? In acest caz, ce ar putea sa fie rudarii?
Din ipotezele expuse mai sus, rezulta ca meseria imbratisata initial de actualii rudari (aceea de miner aurar!) era practicata inca din perioada dacica, dar a luat o amploare cu totul speciala in perioada de dupa cucerirea Daciei de catre romani prin organizarea de imparatii romani, incepand cu Traian, a exploatarii zacamintelor aurifere; un element aparte il constituie aducerea in Dacia a specialistilor mineri din Dalmatia si Panonia, teritorii cucerite si romanizate cu mult inaintea Daciei.
De retinut este si faptul ca in perioada secolelor VII-XII, slavii au preluat exploatarile aurifere din Transilvania, in aceasta perioada aparand denumirea de rudar echivalenta cu cea de aurar. Facem observatia ca slavii erau agricultori, din acest motiv este de presupus faptul ca nu si-au adus propriii specialisti mineri, ci i-au preluat pe cei aflati pe teritoriul cnezatelor lui Glad, Gelu si Menumorut, cnezate componente ale taratului bulgaro-roman, dupa cum am vazut. Continuitatea exploatarii aurului pe aceste teritorii (Banat, Oltenia si Transilvania romana) este consemnata de documentele maghiare ca existand la venirea lor in Panonia si Transilvania.
In ceea ce priveste consemnarile rudarilor impreuna cu tiganii putem spune ca acestea s-au facut datorita aparentei asemanari rasiale desi, din punct de vedere antropologic, este evidenta o serie intreaga de deosebiri. De la C.S. Nicolaescu- Plopsor, aflam: “Ca mosii lor ar fi fost robi, nu-si aduce nimeni aminte, tipul tiganesc nu-l intalnesti la ei decat arareori si atunci e vorba de incrucisere”45.
La fel, foarte putin s-a discutat despre faptul esential, acela ca rudarii nu au fost niciodata robi, ca tiganii, ci doar aveau o obligatie anuala directa catre domnitor prin donarea unui coeficient din aurul scos de ei din nisipul raurilor: “atata aur aduna (rudarii n.n.) incat pot sa plateasca in tot anul, ca bir catre sotia Domnului, patru ocale de aur, cari fac 1600 drahme”46. In ceea ce priveste viata oamenilor, aflam ca: “acesti strangatori de aur aveau o viata cu mult mai buna decat fratii lor, vatrasii, si numai cu obligatiunea de a plati, pe timp de un an, o anumita cantitate de aur. Viata lor nu le cerea nici un efort si nimic din pretentiile civilizatiei, de care ei nu aveau nevoie; poate ca singura lor bucurie era faptul ca nu aveau un stapan direct si imediat”47.
Analizand cele mentionate de lingvistul Ion Calota in ceea ce priveste sustinerea originii tiganesti a rudarilor prin cele doua cuvinte, elemente de substrat lingvistic, aduse in argumentare: sustaloi si bengascu, facem urmatoarele observatii:
– izolarea permanenta a comunitatilor de rudari este un argument pentru pastrarea limbii lor si nicidecum pentru pierderea ei, exemplu fiind in acest sens si anumite categorii de tigani; continuand ideea, de fapt rudarii si-au pastrat “limba” si astazi, aceasta nefiind altceva decat un grai romanesc; cu atat mai mult este de sustinut aceasta idee cu cat chiar in contactul permanent al rudarilor cu majoritarii ei nu au renuntat la “limba” lor si nici la ideea ca sunt “daci”;
– analizand cele doua cuvinte de substrat lingvistic, constatam urmatoarele: su(s)taloi, cuvant gasit de Ion Calota la rudarii din zona Dragasanilor nu provine de la sosoi, ci are semnificatia, in graiul oltenesc, de “animal fara coarne” (animal sut, termen generic care include si iepurele)48;
– in ceea ce priveste termenul bengascu, intalnit de cercetator in aceeasi zona, la un singur subiect, credem ca este mai degraba un imprumut lingvistic aleatoriu sau intrat recent in graiul acelui individ prin existenta unei familii mixte (rudar-tigan); cuvantul nu poate sa fie rezultatul unui fenomen de bilingvism (presupus de autor prin adaugarea la cuvantul beng a sufixului slav-ascu etc.), ci un imprumut direct si nealterat din limba tiganeasca, deoarece, in aceasta limba, benghesko este forma de genitiv singular a substantivului beng, deci, in traducere directa, cu semnificatia “al dracului”; teoretic putem admite existenta izolata in graiul unor comunitati de rudari a unor cuvinte tiganesti, acest fapt putand fi pus in relatie directa cu procesul restrans de metisaj dintre rudari si tigani (pana in prezent, cercetatorii nu au semnalat existenta altor cuvinte tiganesti in graiul rudarilor);
– opinia unanima a cercetatorilor este aceea ca graiul rudarilor este romanesc49, de aici si denumirea rudarilor din Bosnia: caravlahi, adica “vlahi (romani) negri”; “caravlahii nu stiu alta limba decat limba romaneasca”50, iar aceasta limba e identica cu aceea pe care o vorbesc romanii din Oltenia”51;
– semnalam in argumentarea noastra existenta in graiul rudarilor a unor cuvinte latinesti, inexistente in alte graiuri romanesti; exemplu, la rudarii din Oltenia: cuvantul fascina “legatura de nuiele, vreascuri”, evident cu originea in latinescul fascia “legatura”;
Suntem cu totul de acord cu ideile cercetatorilor Ion Calota si Ion Chelcea in ceea ce priveste actuala ocupatie a rudarilor si cu originea sarbatorii gurbanului la rudarii turcani (obicei imprumutat de rudarii care au trecut Dunarea si s-au intors ulterior in Romania); inexistenta acestei sarbatori la alte categorii de rudari ne determina sa concluziona m ca este vorba de o traditie imprumutata in contactul unui grup restrans de rudari cu populatiile de origine turca din Balcani, apoi adus in Romania prin rudarii identificati ca turcani. Mai subliniem faptul ca toate celelalte traditii ale rudarilor sunt romanesti, ele pastrandu-se chiar si la caravlahii din Bosnia: “Prin cercetarea locuitorilor, a coloniilor caravlahe din Bosnia si mai cu seama cercetand oamenii batrani si intelepti, am aflat despre caravlahi ca sunt de origine Romani si ca sunt descendentii acelor Rudari (aurari) cari au emigrat din Tara-Romaneasca inainte cu cateva secole. Prin studiul limbei acestor Caravlahi si prin studiul datinilor nationale la nastere, nunta si moarte, apoi prin studiul celorlalte insusiri etnice ale acestei populatiuni, am putut constata ca traditiunea lor e adevarata”52.
Faptul ca nu exista dovezi ale unei migratii ale rudarilor din Banat sau alta parte a Romaniei in Panonia si Croatia, dar ca limba baiasilor din Ungaria, a rudarilor din Croatia, ca si a coritarilor din Slavonia este identica cu cea a rudarilor romani (din Romania sau emigrati in Bosnia) ne duce cu gandul la ceea ce confirma documentele din perioada imediat urmatoare cuceririi Daciei, anume faptul ca grupuri compacte de specialisti mineri din Panonia si Dalmatia au fost aduse in teritoriile proaspat cucerite de romani. Documentele consemneaza faptul ca doar o parte dintre “specialistii mineri” aurari din Dalmatia si Panonia au fost adusi in Dacia, ceilalti ramanand sa-si practice meseria de aurar in provinciile respective. Daca la cele spuse mai sus adaugam observatia ca singura migratie a rudarilor din tarile romane spre alte tari vecine este in Bosnia si Slavonia, rezulta ca rudarii din Croatia si baiasii din Ungaria, populatii care vorbesc aceeasi limba cu rudarii din Romania, sunt cu totii urmasii minerilor romani.
Inaintam ipoteza ca rudarii de astazi sunt, de fapt, urmasii acelor colonisti si sclavi care practicau mineritul, adusi in Dacia de romani, vorbitori ai unei variante de latina vulgara care nu este altceva decat actualul grai romanesc al rudarilor pastrat atat de bine datorita izolarii in care au trait acesti oameni aproape doua milenii. Acceptand aceasta ipoteza, ne justificam si incapatanarea cu care rudarii s-au declarat tot timpul “daci”, au vorbit numai limba romana si au avut mereu traditii identice cu cele ale majoritarilor (cu exceptia gurbanului, traditie intalnita numai la rudarii turcani). La fel, are justificare statutul lor de oameni liberi in toata perioada medievala si, ulterior, cu totul diferit de cel al tiganilor, robi in aceasta perioada53, asa cum arata documentele. Chiar daca nu sunt daci autohtoni, rudarii sunt o populatie, adusa in Dacia de romani, imediat dupa cucerirea acestui teritoriu, naturalizata in Dacia Romana si, in consecinta, vorbitoare a unui grai romanesc cu originea in graiurile latine definitivate si vorbite inca din secolul I, deceniul al VII-lea in Dalmatia si Panonia54.
Adevarata origine a acestei populatii, adusa de romani in sec. I in Dalmatia si Panonia55, apoi, de aici, stramutata partial de imparatul Traian in Dacia, ramane, pentru moment, necunoscuta56.
Astazi, rudarii sunt din nou pusi in situatia sa-si paraseasca meseria din cauza posibilitatilor din ce in ce mai restranse de a-si vinde produsele. Ei incearca sa supravietuiasca adaptandu-se
unor munci legate in mare parte de prelucrarea lemnului, “la padure”, angajandu-se in special ca lucratori ai trusturilor forestiere, dar si ca agricultori la solicitarea majoritarilor.
Desi au avut parte de o viata atat de particulara, presarata cu multe greutati, ei au reusit sa se integreze deplin in societatea romaneasca, ca si in alte tari, neridicand nici una dintre problemele de integrare pe care le ridica tiganii. Ei muncesc, isi trimit copiii la scoala si sunt deplin integrati din punct de vedere socio-cultural in lumea contemporana. Putem spune, fara riscul de a gresi, ca astazi rudarii din Romania sunt romani, procesul lor de romanizare fiind definitivat in cei aproape 2000 de ani de cand locuiesc pe acest teritoriu.

O populatie care a trecut de cele mai multe ori, in consemnarile oficiale, drept o ramura a tiganilor din Romania a fost cea a rudarilor. Aceasta populatie prezinta elemente de asemanare, dar mai ales de deosebire fata de tiganii de pe cuprinsul tarii. Din aceste motive este necesara o tratare mai atenta a informatiilor existente despre ei.
Istoricul Ion Chelcea aduce o importanta contribut ie in descifrarea unor nelamuriri legate de aceasta populatie in mai multe lucrari dintre care cea mai importanta este cea intitulata: Rudarii. Contributie la o “enigma” etnografica, (Buc., 1943).
De la acest istoric aflam, in primul rand, ca populatia care astazi poarta denumirea de “rudari” in Oltenia si Muntenia, in Ardeal se cheama “baiesi”, iar in Moldova – “lingurari”1 .
Dar nu toti istoricii au fost de acord cu originea tiganeasca a rudarilor. Astfel, C.S. Nicolaescu- Plopsor in articolul intitulat Gurbanele2, considera ca rudarii nu sunt tigani ci romani, punand in discutie diferentele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate si alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul ca rudarii nu au fost niciodata robi, ci oameni liberi care aveau obligatia de a plati o dare anuala catre domnitor3 . La fel, este pusa in discutie atitudinea unanima a rudarilor in a se declara “daci” si nicidecum tigani. La fel, necunoas terea limbii tiganesti de catre aceasta populatie si nici consemnari ca ar fi cunoscut-o candva. Despre rudari, acelasi cercetator mai spune ca sunt si in Bosnia4 sub numele de caravlahi (“vlahi negri”, care pretind ca sunt veniti din Romania) si in Slavonia sub numele de coritari5. In Ungaria, aceeasi populatie poarta numele de baiasi si vorbesc aceeasi limba, adica un grai romanesc asemanator celui vorbit si de romanii din Banat si sudul Crisanei6.
La aceste serioase controverse in privinta originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care acestia le-ar avea fata de tigani. De remarcat este ca aceasta populatie nu vorbeste limba tiganeasca, se ocupa de prelucrarea lemnului, pe cand tiganii prelucreaza numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari prezinta sarbatoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de tigani. De asemenea, in comunitatile rudarilor nu exista nici una din regulile din comunitatile tiga- nesti (casatorie, relatii intre indivizi, judecata etc.), iar portul lor nu aminteste prin nimic vreo legatura cu portul clasic al tiganilor ci, mai degraba, este mult asemanator cu cel al romanilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului7 .
Pentru inceputul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse in cercetarile existente privind rudarii.
O ipoteza interesanta, in incercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus, in 1974, Ion Calota prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia, in care, adaugand la documentele istorice si argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, incearca sa argumenteze faptul ca rudarii sunt o ramura a tiganilor, chiar daca au avut un destin deosebit de al acestora.
Din mentiunile documentare rezulta ca rudarii erau deja in Tara Romaneasca in 1620. Precizarea apare intr-un hrisov al lui Gavril Movila catre ma- nastirea Cozia, in care se face specificatia “cum au fost si mai nainte vreme” ceea ce demonstreaza ca rudarii erau cunoscuti in zona inainte de aceasta data8.
Tinand cont de faptul ca ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudarie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”, denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul apare ca improprie. Si totusi aceasta denumire trebuie sa aiba o justificare, in contextul in care, dupa observatiile anterioare, intuim faptul ca rudarii nu au avut intotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely si ale lui M. Kogalniceanu, mentionate in prezenta lucrare, a rezultat ca la inceputul veacului al XIX-lea in tarile romane exista categoria de tigani “aurarii sau rudarii”. Astazi, insa, cei intalniti cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decat aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calota aflam ca “rudarii de la Alexandria si Rosiorii de Vede, care actualmente sunt caramidari, s-au ocupat odinioara cu extragerea aurului din nisipul Oltului”9, iar “rudarii din zona de munte, asa-zisii corfari (germ. dialectal
descendenta cu ramificat ii controlabile si care permit revenirea si cautarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informatiilor cunoscute; „ teoriile existente pana in prezent sunt insuficiente in a elucida misterul existentei rudarilor atata timp cat singurul argument pe care se bazeaza incercarea de asimilare a rudarilor in lumea tiganilor este doar o presupusa compatibilitate rasiala rudari-tigani, considerata drept certa, desi nu are acoperire, “certitudine” care a generat “dovezi” utilizate ulterior ca “inatacabile”; „ datele existente nu au fost intotdeauna suficient analizate si corelate, astfel ajungandu-se la confuzii, asimilari superficiale si concluzionari in consecinta.
In cele ce urmeaza, propunem o analiza atenta a ipotezelor si datelor prezentate deja in acest capitol si adaugarea unor date noi, situatie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populatii.
Pornim analiza noastra de la etimologia cuvantului rudar, care, dupa cum am vazut deja, are, in limbile slave, semnificatia de “miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII si XIX, rezulta faptul ca in tarile romane existau “aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodata robi ca tiganii, aveau singuri dreptul de a cauta aur in raurile din tinuturile romanesti, dar aveau obligatia de a da anual domnului/ voievodului o anumita cantitate de aur. Facem observatia ca, in paralel cu rudarii (mineri de suprafata n.n.), in aceeasi perioada existau si “baiesii sau aurarii” – mineri de tip clasic pentru extragerea efectiva a minereurilor subterane. La aceste observatii o adaugam si pe aceea ca prelucrarea minereurilor se facea in asazisele rudarii, unde rocile extrase din subteran erau sfaramate in niste gropi speciale, urmand apoi cernerea si spalarea materialului si extragerea efectiva a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, in mod firesc, rudari. Si aceasta observatie ne ajuta sa constatam ca, in tinuturile romanesti, rudarul era diferit de baias31, dar complementar acestuia in tehnologia medievala de obtinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim sa-l analizam este acela al denumirii slave “rudar” in paralel cu aceea de “aurar” cu sens echivalent si paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slava ne duce in timp in perioada osmozei culturale si lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni si slavii veniti pe acest teritoriu si asimilati. In acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflam urmatoarele:
“Raman doar statornice doua lucruri: intai, ca inraurirea etnica a slavilor cade impreuna cu petrecerea acestui neam de oameni in sanul nationalitatei romane de prin veacul al VI-lea pana la deplina lui absorbire de elementul romanesc prin veacul al XII-lea; al doilea, ca numele …
Korf = cos impletit de nuiele), se mai numesc si baiesi, ca o amintire a faptului ca in trecut se ocupau cu mineritul”10.
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului ca intre actuala limba a rudarilor si dialectele vorbite de romani in sud-vestul Transilvaniei in secolele al XIV-lea si al XVII-lea exista o stransa legatura. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Muntilor Apuseni, “unde au lucrat in calitate de mineri in minele de aur sau ca spalatori ai nisipului aurifer din apele raurilor acestei zone”11.
Ion Calota presupune ca fiind la origine tigani, robi ce lucrau in minele de aur din Muntii Apuseni, initial, rudarii au vorbit propria limba, la care au renuntat treptat in procesul romanizarii lor, in contact cu aurarii romani de la care au invatat meseria si limba romana, “asa cum se vorbea ea atunci in aceasta parte a tarii”12 .
Acelasi autor presupune ca, din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au venit mai intai in Tara Romaneasca, coborand pe firul apelor aurifere spre Dunare. Apoi, dupa ce graiul romanesc cu baza carpatina a suferit influenta graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunarea in Bulgaria, unde o parte s-a indreptat spre vest, ajungand pana in Iugoslavia (coritarii), alta parte a ramas pe loc si traieste si astazi in Bulgaria, iar altii sau intors, dupa o vreme, in Tara Romaneasca, aducand cu ei cateva elemente lexicale bulgaresti, precum si obiceiul gurbanului”13 .
Rezulta din documente ca nu toti rudarii au trecut in sudul Dunarii, iar dintre ei, ulterior, o parte s-a intors in Tara Romaneasca.
Istoricul Ion Chelcea ne semnaleaza ca rudarii veniti din Bulgaria sunt numiti “turcani” sau “vlahuti” dupa sfera de influenta in care au trait.
“Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trairii lor pana tarziu sub turci: vor fi numiti “turcani” cum spre exemplu intalnim in satul Manastirea (cateva bordeie)”14 . Ceilalti rudari se numesc “vlahuti” dupa denumirea data de greci populatiei romanesti din Peninsula Balcanica (blahos, blahoi). Intre “turcani” si “vlahuti” sunt deosebiri si in privinta datinilor15.
In aceasta situatie, un prim element ne atrage atentia si anume acela al sarbatorii gurbanului. La populatii diverse de pe intinsul Turciei, exista sarbatoarea Kurban Bayrami (turc. kurban “jertfa, ofranda”16, bayram “sarbatoare, zi de sarbatoare”17) cu un ritual similar aceluia al gurbanului rudaresc. Dupa Ion Calota, termenul gurban isi are originea in mitologia ebraica, unde insemna “daruri in bani facute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de “sacrificiu, jertfa”, apoi la rudari in sensul de “jertfa”, constand din sacrificarea unui miel, insemnand in acelasi timp insusi animalul sacrificat18. Sarbatoarea nu este practicata de toti rudarii, ci numai de cei rotari si albieri19, adica de acei rudari “turcani” ce se afla in apropierea Dunarii. Aceasta sarbatoare nu este intalnita la rudarii corfari aflati in zonele subcarpatice si nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza imprumutului de catre rudari a sarbatorii gurbanului de la populatiile de origine turca, din Bulgaria, cu care au venit in contact.
Bazandu-se pe straturile de limba diferite, dupa diferentierea lor etnografica, Ion Calota emite ipoteza emigrarii rudarilor in valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, “poate chiar din locuri diferite ale aceleiasi zone mai largi a Muntilor Apuseni si evident avand itinerarii diferite pana la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea”20.
Odata cu saracirea filoanelor de aur si a nisipului aurifer din rauri, rudarii se pare ca au fost nevoiti sa-si abandoneze treptat meseria initiala21 si sa se apuce de prelucrarea lemnului cel mai usor de obtinut din luncile si vaile raurilor unde ei isi aveau salasele.
Intr-o anafora din 22 iunie 1794 a boierilor Tarii Romanesti cu privire la ocupatiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbarii meseriei rudarilor: “vara se ocupa cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind inghetate, se ocupa cu prelucrarea lemnului in obiecte de uz casnic”22.
In documentul de la 1620 si in alte documente din acea perioada
exista specificatii clare din care rezulta ca rudarii erau considerati tigani: “… si alti tigani cati vor fi sezand printre locuri, ori mesteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrila Voda de la 1620)23, sau: “… sa-si ia dajdiile de la tiganii manastirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Voda dat catre manastirea Cozia)24.
Despre abandonarea limbii tiganesti de rudari, Ion Calota spune ca s-ar fi petrecut in zona Muntilor Apuseni, dar, fara indoiala, ca “abandonarea limbii tiganesti si adoptarea limbii romane a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”25, limba tiganeasca fiind, pana la urma, “invinsa”, au ramas rare elementele de substrat.
Ca element de substrat tiganesc in vocabular, Ion Calota citeaza cuvantul bengascu, inregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din tiganescul beng – “drac, diavol”, la care se adauga, dupa spusele autorului, sufixul slav -ascu, precum si termenul sustaloi, inregistrat la Dragasani, pentru notiunea de “iepure” si care poate fi apropiat de tiganescul sosoi, cu acelasi sens de “iepure”26.
Explicatia putinatatii exemplelor de substrat, sustine acelasi lingvist, “o constituie diferentele mari de structura si origine dintre limbile romana si tiganeasca intrate in contact”27.
O problema pusa in discutie de istoricul Ion Chelcea este si aceea a existentei rudarilor “baltareti”, categorie de rudari atrasi de balta unde isi gaseau lemnul necesar si a rudarilor de “sat”28, ambele categorii aflate intr-un proces aproape deplin de romanizare prin ocupatii si obiceiuri. Generatiile mai noi pretind ca asa s-au pomenit in situatia de nerudari, pana de curand, “robi la boieri”, ocupandu-se cu munca campului, cu facutul caramizilor, fie de soba fie de casa”29.
In anul 1974, in urma unui studiu aprofundat, intreprins in zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calota ii clasifica pe acestia in trei categorii, in functie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari; traiesc mai ales pe vaile apelor unde gasesc lemn de esenta moale (plop, salcie, pluta) din care barbatii fac albii, linguri etc., iar femeile lucreaza fuse, furci de tors etc.
Corfari (cosari), care locuiesc in regiunea subcarpatica, in zona alunului, din ale carui nuiele femeile impletesc corfe (cosuri) si in zona fagului, din care barbatii fac hambare de pastrat faina, lazi si alte obiecte specifice.
Rotari, care lucreaza obezi, spite, juguri etc30.
Pornind de la observatia elementara generata de faptul ca prezenta acestei populatii a determinat demersuri lamuritoare atat de intense, putem considera ca, permanent, au existat o “tensiune” informationala si o disputa stiintifica legate de subiectul in sine. Provenienta acesteia este justificata, credem, de urmatoarele coordonate: „ curiozitatea majoritarilor fata de prezenta unei populatii atipice din punct de vedere rasial si cultural; „ pozitia categorica a rudarilor in a nu se recunoaste tigani, ci “altceva”, chiar daca in mod nedefinit; „ tendinta aproape generala de a-i asocia pe rudari etniei tiganilor pe baza unor asa-zise argumente rasial – antropologice, argumente, evident nestiintifice, si, oricum, insuficiente in situatia data; „ compatibilitatea culturala a rudarilor cu majoritarii prin limba si majoritatea traditiilor, dar si cu populatiile musulmane prin “nejustificata” sarbatoare a Gurbanului la o parte dintre ei; in acelasi timp, incompatibilitatea culturala deplina a rudarilor cu tiganii (traditii, obiceiuri, limba etc.); „ capacitatea de integrare sociala mult sporita a rudarilor in comparatie cu cea a tiganilor.
Din cele evidentiate mai sus si din rezumarea principalelor teorii, rezulta, in mod logic, urmatoarele: „ informatiile despre subiect au fost intotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor intr-o teorie stiintifica unitara si coerenta; „ informatiile existente au fost contradictorii si derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis aparitia unor interpretari fanteziste care au adancit misterul originii acestei populatii; „ toate teoriile existente sunt pornite de la “realitati-efecte”, nu intotdeauna relevante, cu incercarea de determinare a unei “cauze” posibile si nu de la posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realitatile prezente; in primul caz ne situam pe o schema de gandire ascendenta cu ramificatii incontrolabile, iar in cel de-al doilea caz cu o schema de gandire

Related External Links

Despre istoria tiganilor in Liberatatea

Evenimentele din Franţa din ultimele săptămîni, de cînd s-a luat decizia expulzării ţiganilor, au stîrnit interesul multora, mai ales din partea mass-mediei.

Am găsit în Libertatea două articole care spun pe scurt cîteva cuvinte despre istoria ţiganilor pe teritoriul românesc: ei au venit în Europa din India prin filiera Persia – teritoriul Armeniei de azi – Imperiul Bizantin – Peninsula Balcanică. Şi-au continuat deplasarea spre vest, sud sau nord, inclusiv Ţările Române. Prima atestare documentară de la noi este din anul 1385 şi îi prezintă pe ţigani ca robi ai mănăstirilor, boierilor şi domnitorului.

Au fost foarte bine primiţi aici, şi chiar căutaţi în anumite cazuri, pentru că erau buni meşteşugari şi erau folosiţi de către populaţia majoritară românească tocmai pentru aşa ceva. În foarte multe situaţii au fost luaţi ca şi robi, ca parte a obiceiurilor de atunci dar şi ca încercare de a-i împiedica să emigreze mai departe, spre restul Europei, iar localnicii să rămînă fără forţă de muncă calificată. Eliberarea lor din robie s-a făcut în mai multe etape în secolul XIX.

“Ţigan” este termenul românesc pentru populaţia de origine indiană, este preluat de la greci şi bulgari pentru că ţiganii au sosit la noi dinspre sudul Dunării. Era doar un nume de etnie, aşa cum l-am perceput şi eu mereu, deşi unii au început să îi dea o notă peiorativă. Termenul “rrom” a fost introdus la noi în anii 1930 de către unii intelectuali ţigani care au militat pentru modernizarea etniei sub toate aspectele. S-a dorit ca termenul respectiv să marcheze ruperea de un trecut în care ţiganii erau asimilaţi cu sărăcia, lipsa de educaţie şi robia. În presa românească de atunci, ca şi acum, s-au folosit ambii termeni.

Articolele din Libertatea se găsesc aici şi aici. Unul dintre ele este un interviu cu istoricul Viorel Achim care a scris cîteva cărţi despre istoria ţiganilor. El abordează şi subiectul deportării în Transnistria în timpul celui de-al doilea război, din cele 25 de mii de persoane aparţinînd etniei care au fost deportate au murit cam jumătate din cauza foamei, bolilor şi a condiţiilor mizerabile.

Related External Links