Cimitirul de nave din Bangladesh

Lucru cert: foarte mulți dintre țiganii de pe la noi sînt experți în reciclarea obiectelor din metal. Probabil că unii ar fi în stare să-ți dezmembreze autovehiculului (indiferent dacă este automobil, cisternă, TIR sau tractor) în mai puțin de o oră pentru a-l vinde la fier vechi. Cît se poate, că nu mai au așa de mult metal ca pe vremuri.

Lucru cert: autoritățile românești și cele de prin (alte) țări europene se plîng că nu-i pot integra pe țigani, că nu sînt capabili să-i educe și să-i pună la muncă așa cum și-ar dori.

Urmărind secvența difuzată de BBC de mai jos, despre munca periculoasă de la cimitirul de nave din Bangladesh (aflat în Oceanul indian), m-am gîndit, așa, într-o doară, jumătate în glumă, jumătate în serios, că s-ar putea combina cele două lucruri certe de mai sus. Adică de trimis un contingent de țigani pentru a le rezolva problemele… Fierul și restul de metale din nave ar fi reciclate într-un timp record și în condiții de maximă siguranță, s-ar face un profit frumos de pe urma lor (în reportaj se spune de milioane de dolari pentru fiecare navă), iar țiganii s-ar simți ca acasă. La propriu. Că de acolo (din zona aia) au venit.

Voi ce ziceți? Ar fi o afacere rentabilă pentru țiganii din România?

Interviu cineastul Danis Tanovic: „Ce naiba stiti despre tigani? Ce stiu eu despre tigani?”

„Un episod din viata unui culegator de fier vechi” este un semi-documentar cu o familie de tigani bosniaci care isi joaca propriile roluri. A fost filmat in noua zile, in 5D, cu o camera ieftina. Cu un buget de 30.000 de euro a cistigat doua premii la Festivalul de la Berlin 2013 – Grand Jury Prize si Premiul de interpretare masculina. Se spune despre el ca este un film sincer, autentic, impresionant, iar hotnews a publicat un interviu la fel de sincer cu autorul sau, cineastul Danis Tanovic, realizat in februarie, la Berlin. Filmul a inceput sa fie difuzat la noi in 9 august, difuzat de Transilvania Film.

Rep: Cum ati ajuns la acest subiect sau, mai degraba, el la dumneavoastra?

D.T.: Am vreo patru prieteni cu care imi beau cafeaua in fiecare dimineata. Uneori vorbim, alteori fiecare e cu ale lui si citim ziarele, iar intr-una din aceste dimineti am deschis ziarul si am spus: “Fuck! Cum e posibil asa ceva?!” Daca ar fi fost o dimineata in care sa avem chef de vorba, probabil ca n-as fi facut filmul. Nu stiu daca a fost hazardul sau destinul. Nu stiu daca eu descopar povestea sau e invers.

Am dat peste un articol despre o femeie careia nu i s-a facut avort si a fost trimisa acasa, cu copilul mort in burta, pentru ca nu avea asigurare medicala. Mi s-a parut ingrozitor ca niste medici sa condamne pe cineva la moarte in felul asta. Recunosc ca m-am gandit mai mult la barbat si m-am intrebat cum as reactiona eu daca m-as gasi intr-o situatie similara, cu sotia care trebuie sa suporte o operatie scumpa pentru care nu am bani.

Restul interviului este aici.

Adevărul: Cărămidăria din Arad îşi trăieşte ultimele zile

Familiile de ţigani aşteaptă buldozerele care vin să le demoleze cocioabele. Rromii din zona Cărămidăriei trăiesc fără apă, curent şi căldură. Sunt aproape o sută de ţigani, adunaţi într-un număr greu de stabilit de familii.

Sunt aproape o sută de ţigani, adunaţi într-un număr greu de stabilit de familii. Trăiesc cu toţii într-o sărăcie lucie, în condiţii mizere, strânşi într-o zonă pentru care autorităţile au stabilit o nouă destinaţie.

În curând, în Cărămidărie vor intra buldozerele pentru a amenaja cea mai nouă pistă de canotaj din ţară. Vieţile locuitorilor din cocioabe se vor schimba radical. Lucrurile sunt simple pentru comunitatea de ţigani. Ocupă ilegal acest teren şi demolarea se poate produce fără prea multe discuţii. Posibilitatea de a rămâne nu există. pentru că pista de canotaj va înghiţi toate gospodăriile, spun reprezentanţii Primăriei Arad.

Călătorie în timp

Călătorul ajuns intenţionat sau întâmplător în Cărămidărie poate spune că a coborât în timp cel puţin 300 de ani. Nu va da peste nimic din ceea ce defineşte acum civilizaţia. Oamenii nu au apă, canalizare, curent electric şi nici încălzire. Zilnic adulţii din familiile de rromi pornesc prin împrejurimi pentru a vedea de unde mai pot obţine câţiva lei pentru a putea cumpăra o bucată de pâine. După ora 9 dimineaţa, în ,,cartierul” de cocioabe şi barăci găseşti pruncii jucându-se în noroiul sau praful din stradă, în funcţie de capriciile vremii.

Alături de cei mici dai peste câte un bătrân şi peste nelipsiţii câini vagabonzi. Cu toţii au în minte acelaşi lucru: foamea. Să poţi să mănânci ceva este provocarea fiecărei zile pentru oameni şi animale. ,,Mama e plecată să găsească mâncare”, spune Laura, una dintre copilele ce se juca în faţa casei. La câţiva metri am zărit şi două persoane cu bidoane în mână. Mergeau după apă.

Apă, fier şi şapte guri care cer mâncare

,,Nu avem apă, mergem să luăm de la un izvor din zonă, măcar de băut să fie”, a spus Ana Stancu. Mai sunt întârziaţii, porniţi ultimii în căutarea fierului vechi, una dintre sursele de venit ale ţiganilor din Cărămidărie. Întârziatul întâlnit de noi este un bărbat între două vârste, care spune că aşa face rost de bani pentru mâncarea copiilor lui. Şapte la număr!

,,Pe zi reuşim să facem 10-15 lei, dar lucrăm mult şi avem multe guri de hrănit. Acum mă duc la muncă, am luat cu mine un pic de pâine şi un pic de dulceaţă, că altceva nu am. Îmi vine să plâng când mă gândesc că am putea ajunge în stradă. Vreau să îmi depun dosarul pentru ajutor social, dar am cartea de muncă pe la Baia Mare şi nu mă pot duce după ea. E vai de noi”, spune Alexandru Varga. Are şapte prunci acasă şi nouă guri de hrănit în fiecare zi.

Nu ştiu nimic oficial

Oamenii nu au fost anunţaţi oficial că nu vor mai avea acoperiş deasupra capului. Unii au aflat pe cont propriu şi au plecat. Există şi norocoşi printre ei. Sunt cei care au reuşit să primească o locuinţă socială în cartierul Sânnicolaul Mic. Cei care au rămas trăiesc ultimele zile în Cărămidăria care se va transforma în cel mai modern complex de canotaj.

Sursa: Adevărul.ro.

Related External Links

Bucureştii vechi şi noi: Fiare pentru fiara din tine în variantă ţigănească

În secolul XXI probabil căruţele ţiganilor reprezintă o pată importantă de culoare pe străzile unei capitale europene (sîc) precum Bucureştiul. Şi totuşi, ele există şi se pare că-s încă numeroase, în ciuda ordinelor de restricţie a accesului lor prin oraş.

Zi de zi, la primele ore ale dimineţii, în oricare cartier al Capitalei te-ai afla, ai parte cîteva zeci de minute de acelaşi concert: „Fiaaaree vechi cuumpăăăr, fiaareee loom”. Glasurile ţiganilor cocoţaţi pe capra căruţei par uneori disperate, tînguitoare, alteori batjocoritoare şi dacă eşti stresat îţi rămîn mult timp în memoria auditivă. Caravanele sărăcăcioase sînt trase de cai costelivi. Dacă ar fi să încarce pe cît strigă din toţi rărunchii, ar putea alimenta zilnic cu fier vechi un combinat metalurgic. Uneori îşi forţează norocul săltînd cîte un capac de canal sau vreo cruce de la marginea cimitirului. Cele mai dorite sînt însă caloriferele debranşaţilor.

Restul articolului este aici.

Related External Links