Cel mai mare duşman comun al românilor şi ţiganilor este… mass-media

Probabil că nu aş fi scris acest articol dacă nu aş fi văzut mai devreme un fragment de interviu de pe TVR Cultural despre evenimentele care înconjoară aniversarea a 156 de ani de la dezrobirea ţiganilor din Ţările Române. Nu ştiu cine era femeia moderator şi nici cei doi invitaţi ţigani, dar aceştia din urmă sînt reprezentanţii vreunei organizaţii care are ca domeniu de activitate promovarea etniei ţigăneşti în vreo formă sau alta. Interviul era reluarea unei emisiuni, probabil difuzate ieri.

Fiind un subiect care mă interesează (mă refer la pagina care o deţin: ţiganii.ro) am rămas să mă uit, curios să aflu ce se mai spune. La nivel declarativ totul era în regulă (sau cel puţin părea să fie): se doreşte integrarea ţiganilor în societate şi educarea lor ca să interacţioneze bine cu românii majoritari. Dar ce m-a deranjat a fost faptul că se folosea la greu termenul “rrom”…. Adică rrom în sus, rrom în jos… dacă n-aş fi ştiu că era vorba de ţigani sau dacă n-ar fi ieşit în evidenţă tenul un pic mai închis al invitaţilor aş fi putut crede că era vorba despre educaţia şi interesul românilor. În orice emisiune de televiziune sînt transmise mai multe tipuri de mesaje în acelaşi timp… chiar dacă la nivel declarativ mesajul părea bun, mesajul total al interviului a fost unul rău, cel puţin din punctul meu de vedere.

Spre finalul emisiunii moderatoarea a precizat că nu-i place că oamenii “se uită pieziş” la cei din jurul lor pentru că-s unguri sau ţigani sau ce-o fi ei, dar dintr-o altă etnie. Şi totuşi, cine-o face? Concluzia moderatoarei a fost că românii şi ţiganii fac lucruri rele în aceeaşi măsură, că sîntem cu toţii oameni. Pe bune? Chiar în aceeaşi măsură? Dacă chiar este în aceeaşi măsură, de ce despre ţigani aud de cele mai multe ori DOAR lucruri rele?

Este un lucru cunoscut că mass-media promovează doar ce-i place ei să arate publicului, de multe ori preferînd lucrurile şocante sau tragi-comice (chiar şi cea mai mare tragedie devine comică atunci cînd se trece peste o anumită limită, iar românaşii noştri o întrec destul de des) celor serioase. Oare mai trebuie să menţionez despre faptul că mass-media ar trebui să fie obiectivă dar de cele mai multe ori românii implicaţi în asta uită ignoră acest aspect.

Dacă aş fi avut nevoie de dovezi suplimentare că prin încercarea de transformare a denumirii istorice de ţigan în apelativul de rom se încearcă identificarea românilor cu ţiganii înregistrarea emisiunii respective este o foarte bună dovadă în acest sens.

Articolul original este dan-marius.ro, dar am preferat să-l preiau şi aici pentru că este mai potrivit cu subiectul acestei pagini.

Related External Links

Anul 2012 şi aniversarea a 156 de ani de la dezrobirea ţiganilor în Ţările Române

Anul acesta, sau mai precis luni, 20 februarie 2012, se împlinesc 156 de ani de la dezrobirea ţiganilor în Ţările Române.

Dacă nu ştiaţi deja, în perioada 10-22 decembrie 1855 Adunarea Obştească a Moldovei şi domnitorul Grigore Al. Ghica au adoptat “Legea pentru desfiinţarea robiei şi regularizarea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare către stat”. În Ţara Românească decretarea legii pentru emanciparea ţiganilor s-a petrecut în perioada 8-20 februarie 1856. Cu această ocazie s-a desfiinţat robia ţiganilor aparţinînd proprietarilor particulari, oferindu-le şi o despăgubire de 10 gal­beni pentru fiecare persoană, plătită eşa­lonat în mai mulţi ani. Ţiganii erau obligaţi să se statornicească, fiindu-le interzisă stră­mu­ta­rea pe o perioadă de 10 ani.

Cu această ocazie în Moldova şi în Muntenia deveneau oameni liberi peste 250.000 de foşti ţigani robi. Pentru mai multe informaţii puteţi citi discursul lui Mihail Kogălniceanu despre acest subiect.

Anul acesta ONG-urile care îi au ca domeniu de activitate pe ţigani (şi-s destule că au apărut ca ciupercile după ploaie) aniversează dezrobirea ţiganilor pe o perioadă de mai multe zile, aproape o săptămînă, pentru a cuprinde mai multe zone ale ţării. De asemenea, se doreşte promovarea unui calendar cu momente istorice aniversare specifice etniei ţigăneşti.

Un articol de pe hotnews spune că ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, a făcut ieri o comparaţie între ţigani şi negrii din statele unite din America de Nord: că ar trebui să-şi facă nişte formaţiuni politice ca să le apere drepturile. Mai meneţionează că românii şi-au dezrobit sclavii cu 10 ani înainte de americani.

Mihail Kogălniceanu: Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor

Discurs următor a fost rostit la 1/13 aprilie 1891 în şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare. Sursa lui este aici.

Sire! Preagraţioasă doamnă şi regină! Alteţă regală! Doamnelor şi domnilor! Colegii mei mi-au încredinţat misiunea de a lua şi eu cuvântul în această mare şi frumoasă zi, în care serbăm jubileul de 25 de ani al fundărei Academiei Române. Această onoare o datoresc vârstei mele înaintate.

În adevăr, cu excepţiunea venerabililor noştri colegi, domnii N. Kretzulescu şi G. Bariţiu. eu sunt, dintre toţi ceilalţi academicieni, cel mai în vârstă. Şi, dacă ar fi exact anul naşterii mele ce mi-l dau nu numai biografii străini, dar şi literatorii români, care au binevoit a se ocupa cu scrierea vieţii mele, eu aş fi mai înaintat în bătrâneţe decât chiar Nestorii mai sus-numiţi ai Academiei Române. După Lexiconul de conversaţiune al lui Meyer (Meyer’s Konversations-Lexicon), eu aş fi născut la 1806; şi, nu mai demult decât sunt câteva săptămâni, “România literară” mi-a dat aceastaşi vârstă; astfel, aş număra 85 de toamne, n-am pretenţiunea de a zice primăveri. Să-mi fie permis a rectifica această dată. Eu sunt născut în Iaşi, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câţiva ani, ca un adevărat registru al stării civile, se obişnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre.

Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; maica mea, Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă (Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde şi astăzi sunt mulţi proprietari purtând numele de Stavilla. Exprimându-mi-se dorinţa ca, cu ocaziunea acestei zile ceremoniale să citez câteva fapte din istoria contemporană, petrecute sub ochii mei ori săvârşite cu micul meu concurs, maiestăţile-voastre să binevoiască graţios a-mi învoi de a preceda lucrarea mea cu câteva cuvinte care se raportă la zilele tinereţilor mele. Bătrânii iubesc a povesti despre cele întâmplate în juneţea lor; şi eu nu pot rămâne strâin de această slăbiciune a vârstei mele. Naşul meu, adică acela care m-a luminat cu sfântul botez, întrebuinţez stilul bătrânesc, a fost domniţa Marghioala Calimach, soţia logofătului Grigore Sturdza, tatăl repausatului Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei. Domniţa Marghioala iubea foarte mult pe maică-mea, care, copilă tânără, a fost rămasă orfană de tată şi mamă şi încredinţată epitropiei logofătului Grigore Sturdza — bunul meu despre mamă, medelnicerul Stavilla, având moşia sa vecină cu moşiile din Basarabia ale familiei Sturdzeşti, astăzi proprietăţi ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului domn al Moldovei. Domniţa Maria Calimach vorbea numai greceşte; ea mă iubea mult de mic copil şi, când mă lua în braţe, ea îmi exprima dragostea într-a mă dezmierda cu bătaie de pălmiţe, până când leşinam de plâns, şi întovărăşite aceste cu toate numirile dezmierdătoare greceşti ce se întrebuinţează la copii. La săvârşirea ei din viaţă, domniţa Marghioala mă recomandă iubirii şi îngrijirii fiului său Mihail Sturdza, care deja în tinereţe luase primul loc între cei mai învăţaţi şi talentaţi boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni, lăsate cu limbă de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni datoresc că Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei în 1834, în acelaşi an, împreună cu fiii săi Dimitrie şi Grigore, m-a trimis la învăţătură în Francia, şi anume la Lunéville, unde furăm încredinţaţi îngrijirii abatelui Lhommé, preot catolic, care din cauza marii revoluţiuni franceze, ca mulţi alţi emigraţi francezi, se refugiase în principatele române. Abatele Lhommé, retras în Iaşi, a fost dirijat educaţiunea şi instrucţiunea tânărului Mihail Sturdza, şi dar acesta, ajuns domn, nu putea să încredinţeze creşterea şi îngrijirea copiilor săi şi a mea decât aceluia care făcuse din el cel mai învăţat boier de pe timpurile lui. Noi găsirăm pe abatele Lhommé, deşi octogenar, încă în plină vigoare şi profesor de retorică, de limba şi literatura latină la colegiul din Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputaţiune prin capacitatea profesorilor şi care a produs mai mulţi bărbaţi însemnaţi ai Franciei. În casa părintească n-am fi putut fi mai bine trataţi decât în sânul familiei Lhommé, sub supravegherea activă a abatelui. Eram cei întâi din clasele noastre. Dar după un an politica se amestecă şi în afacerea colegianilor români din Lunéville.

Consulii ruşi, pe atuncea preaputernici în Bucureşti şi în Iaşi, făcură domnului Mihail Sturdza respectuoase observări pentru trimiterea în Francia a fiilor săi şi a altor câţiva fii de boieri, căci afară de mine mai erau trimişi şi doi fii ai logofătului Lupu Balş şi un altul, Nicu Cassu. Educaţiunea franceză se părea marelui nostru protector, împăratului Nicolai I, prea revoluţionară; furăm dară luaţi din Lunéville şi conduşi la Berlin, la sfârşitul anului 1835.

Berlinul de pe atunci îşi dobândise numele de Atena Germaniei; şi, prin patriotismul, inteligenţa şi marea mişcare naţională ce domnea în toate clasele nobile şi burgheze ale capitalei Prusiei, de pe atuncea se prevedea rolul cel mare ce, 35 de ani în urmă, Prusia avea să joace în istoria omenirii, ajungând apoi la egemonia întregei Germanii, la reînvierea imperiului lui Barbarossa.

Noi, tinerii români, furăm aşezaţi într-o familie privată, şi anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocaţiunea edictului de Nantes, mulţumită protecţiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Această colonie a păstrat până astăzi libertăţile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul său, gimnaziul său, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză este predominantă şi astăzi. Membrii săi actuali sunt toţi deveniţi buni germani şi mulţi din ei, păstrând numele lor de familie franceză, reprezintă oameni însemnaţi, care şi-au făcut în istoria Germaniei un nume cunoscut în ştiinţe, în arte, în armată, în diplomaţie; dar niciodată n-au uitat originea lor. Ei, o dată pe an, se adună într-un banchet frăţesc, în care reînnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile făcute religiunii lor de regele Ludovic XIV şi de bătrâna de Maintenon, prigoniri care au silit pe părinţii lor de a-şi părăsi patria. Tot atunci, şi cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realţă nesfârşite toaste în memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor şi o nouă patrie. Tânăr de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, şi inima mea s-a înfierbântat în faţa acestor bărbaţi de bine, care trimiteau o neştearsă aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodată aveau conştiinţa de ce datorau patriei nouă. După un an, am fost strămutaţi în casa şi sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher şi editorul operelor acestui spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un bărbat distins; el avea deja un nume bine văzut şi era încuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, şi cu familia comitelui Schwerin, urmaş al marelui feldmareşal al lui Frederic cel Mare. În casa sa se aduna societatea cea mai aleasă şi din nobleţe, şi din burghezime, care de pe atuncea luase un loc însemnat în Germania, punându-se în fruntea ideilor naţionale şi a reformelor sociale care se răspândise în toată Germania. Steagul lor era, înainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, rudă a lui Mihail Sturdza, şi după a căruia recomandaţiune noi furăm încredinţaţi pastorului Ionas, în timpul petrecerii sale la Berlin -şi aceasta era mai neîntreruptă —, era unul din vizitatorii cei mai deşi ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris în limba franceză Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tipărit apoi în Iaşi şi s-au tradus în limbile română, greacă şi rusă.

Acestei societăţi datoresc dezvoltarea micii mele inteligenţe şi amorul pentru tot ce este frumos şi mare în viaţa omului.

Intrat apoi student la universitate, am avut de mari dascăli pe Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocvenţă atât de mare, de un liberalism în idei atât de larg, încât, din toate părţile Germaniei şi chiar din alte ţări, alergau cu miile studenţii, ca să-i asculte vorbirea şi elocvenţa sa dulce ca o melodie; astfel încât a trebuit a se abate pereţii la doua săli pentru a lărgi sala unde el predica ştiinţa tinerei generaţiuni germane.

Am avut de dascăl pe Leopold de Ranke (1795 — 1886), marele istoric, căruia, cu ocaziunea jubileului său de 60 de ani de profesorat, ajuns la adânci batrâneţe, am avut şi eu onoarea a-i adresa acum câţiva ani, 20 februarie 1877, felicitările mele, felicitările întâiului său student român de la Universitatea din Berlin.

Am avut fericirea de a avea de dascăl pe marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de justiţie şi unul din fiii cei mai distinşi ai coloniei franceze din Berlin.

În saloanele dlui de Savigny, am fost prezentat şi lui Alexandru Humboldt (1769 — 1859), care îmi arăta în general un deosebit interes pentru ţările române, atât de necunoscute pe atunci, încât nici numele de români nu se ştia. De aceasta, în adevăr, nu trebuie să ne mirăm, când însuşi în Moldova şi în Muntenia numele de români nu era întrebuinţat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldovean şi muntean. Bătrânul Asachi toată viaţa lui n-a putut găsi potrivita terminaţiune franceză la cuvântul român, vorbind şi scriind les Roumounis. Să-mi fie permis a-mi face un merit afirmând că eu cel întâi am întrebuinţat în limba franceză cuvintele de Roumain şi de Roumanie. La Berlin, pe timpul petrecerii mele, şi chiar în saloanele culte, mai tot aşa de puţin cunoscute era şi numele de Moldauer sau Vallache. Mie mi se zicea der schwarze Grieche, pentru că aveam părul negru, şi pe atuncea Berlinul era încă un oraş cu totul şi exclusiv al Germaniei de nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde. Alexandru Humboldt, spirit eminamente cercetător, îmi arătă o deosebită dorinţă de a cunoaşte în ce constă literatura noastră, şi îndeosebi m-a întrebat despre soarta şi caracteristica ţiganilor noştri. Spre a-i satisface curiozitatea, eu am scris în limba germană o scurtă privire asupra micii noastre literaturi de pe atuncea, pe care am publicat-o în Lehmann’s Magazin für die Litteratur des Auslandes. Tot pentru Humboldt am publicat apoi o broşură în limba franceză, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains (Berlin, Behr, 1837), în prefaţa căreia chemam luarea-aminte a filantropilor asupra acestui nenorocit popor sclav în ţara mea, în sânul Europei civilizate, şi tratat ca lucru prin înseşi legile ţării noastre. Vacanţele le petreceam ordinar în Pomerania, la Schwienemunde, pe atuncea un mic orăşel pe ţărmurile mării, sau la Hehringsdorf, sat mic, tot pe ţărmul mării, şi recomandat mai întâi de Willibald Alexis (1798 —1871), celebrul româncier, şi care, deşi eu nu aveam decât douăzeci de ani, mă luă în strânsă amiciţie. Hehringsdorf astăzi este devenit oraşul balnear mare şi cel mai frecventat al Germaniei de Nord. Cu Wilibald Alexis, am vizitat pe jos insula Rügen, castelul Putbus al familiei princiare Malte-Putbus, pădurile misterioase ale vechii zeităţi vende Hertha şi cetatea de pământ Arkona, punctul cel mai septentrional al Germaniei, care seamănă mult cu cetăţile noastre de pământ, Movila Răbâei, cetatea de la Adjud şi atâtea altele. Wilibald Alexis, în plimbările noastre, mă iniţia la marea lucrare ce se opera pe atunci în Germania, atât în privinţa unităţii politice, cât şi în privinţa aspiraţiilor şi sforţărilor burghezimii de a intra în viaţa politică, care până atunci aparţinea mai cu deosebire nobilimii. El mai întâi îmi da amănunţimi asupra marii reforme care se făcuse în Prusia, adică emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor prusieni, operată în timpul regelui Frederic Wilhelm III (1797 — 1840), de către marii săi miniştri Stein (1757 —1831) şi Hardenberg (1750 — 1822), reformă care a însufleţit şi a îmbărbăţit naţiunea prusiană, spre a scutura jugul francez, care, după bătălia de la Jena (1806), apăsa grumazii poporului german. Pastorul Ionas completă învăţătura mea în privinţa marii reforme; el puse în mâinile mele înseşi actele marilor legiuiri, proclamaţiilor şi reformelor lui Frederic Wilhelm III şi cu deosebire edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toată suprafaţa statului Prusiei, desfiinţând claca şi orice alte servicii către stăpânii de moşii şi prefăcând în proprietate absolută, în mâna ţăranilor, ogoarele ţărăneşti, cu despăgubire în bani odată răspunşi sau prin rentă perpetuă, ori prin înapoierea unei părţi de pământ. Pastorul Ionas mă făcu cunoscut şi cu memoriul compus de principele Hardenberg, la Riga, în 1812. Prin acest act important, marele ministru arăta regelui necesitatea prefacerii chiar din temelie a organizaţiei de atunci a statului prusian, pentru a-i da o nouă viaţă prin înlăturarea a tot ce era slab în el şi prin deşteptarea de puteri nouă.

Iata cum el înţelege această reformă: “Statul care s-ar noroci a înţelege adevăratul spirit al timpului şi, prin înţelepciunea guvernului său, ar lua parte la acel plan universal, fără să aibă nevoie de comoţiuni violente, ar avea neapărat mari preferinţe, şi membrii săi ar trebui să binecuvânteze îngrijirea care ar lucra pentru dânşii într-un chip atât de binefăcâtor. Fără putere au fost toate acele piedici care s-au opus torentului revoluţiunii, pentru că slăbiciunea, interesul egoist şi ideile neîntemeiate le-au dirijat fără nici o chibzuială. Gândirea nebunească că chipul cel mai bun de a combate revoluţiunea ar fi de a se ţine de cele vechi şi de a prigoni cu toată asprimea principiile şi ideile izvorâte din ea, n-a avut alt rezultat decât câ a dezvoltat revoluţiunea şi i-a dat o întindere din ce în ce mai mare. O revoluţiune în bunul simţ, o revoluţiune care ar avea de scop marea civilizare a omenirii, făcută prin înţelepciunea guvernului şi nu prin impulsiuni violente, cu atât mai mult ar trebui să fie privită ca ţintă şi ca principii povăţuitoare. Principii democratice într-un guvern monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite”. Mai jos, Hardenberg recomandă pentru organizaţiunea dinăuntru cea mai mare libertate şi egalitate de drepturi între membrii statului, regulate după principiul înţelept al unui stat monarhic, şi fiecare post în stat, fără excepţiune, să nu se mai păstreze cutărei sau cutărei clase, ci să se deschiză numai meritului din orice clasă. “Clasa cea mai numeroasă, cea mai importantă, acea care până acum s-a neglijat şi s-a împilat mai mult, ar trebui cu preferinţă să fie un obiect al neadormitei îngrijiri a ocârmuirii şi a se desfiinţa, prin o lege scurtă, bună şi grabnică, toată servitudinea”. Şi ca soluţiune se propune: “Concesiunea şi statornicia pământurilor ţărăneşti, ca liberă proprietate a ţăranilor, cu despăgubirea stăpânilor de moşii, şi aşa a se ajunge la desfiinţarea legămintelor între stăpânii de moşii şi între ţărani!” În una din vacanţele de vară, comitele Schwerin îmi dădu ospitalitatea în Schwerinsburg, vechiul castel al strămoşului său, feldmareşalul lui Frederic cel Mare, comitele Schwerin. Acolo, sub ochii mei, vazui aplicarea legii de emancipaţiune făcută cu 25 de ani înainte. Am văzut pământurile emancipate, unele rămase în stăpânirea vechilor proprietari de moşii, altele trecute vechilor servi, deveniţi proprietari. Am văzut satul vechi al foştilor clăcaşi, AltSchwerin, şi satul nou clădit după emancipare, Neu-Schwerin. Straniu lucru! Legea proprietăţii din Prusia avea mare asemănare cu condiţiunile proprietăţii rurale din ţările române. Principiul ce se găseşte în vechea noastră legislaţiune, pentru a se da ţăranului spre cultivare până la doua treimi din întinderea moşiilor, iar o treime se rezerva în seama stăpânului, exista şi în Prusia.

Aici am de adăugit că acest comite Schwerin, care îmi dăduse ospitalitatea în castelul său, deveni mai târziu şi în mai multe rânduri un membru important în partidul liberal şi chiar şi ministru de mai multe ori în anii de mare luptă pentru Germania, între 1848 — 1862.

Tot în timpul petrecerii mele în Berlin, prin camaradul meu de studii, fiul cunoscutului istoric Kohlrausch, am fost prezentat ducesei de Cumberland, sora şi egeria regelui Frederic Wilhelm III, şi curând ajunsei în intimitatea principelui Gheorghe, fiul ducelui de Cumberland, care, după suirea pe tron a batrânului duce de Cumberland, deveni principe regal, mai târziu însuşi rege de Hanovra, sub numele de Gheorghe V şi, în fine, detronat de către însuşi vărul său, Wilhelm I (1866).

Mulţumită contactului meu cu atâţia bărbaţi însemnaţi ai Germaniei şi primit în cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune şi putinţă de a-mi îmbogăţi mintea cu ideile reformatrice ce atunci inspirau înaltele inteligenţe ale Germaniei. Da, Universităţii din Berlin, a doua mea mumă, Universitaţii Fredericia Wihelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria româna şi spiritul liberal care m-a însufleţit în toate actele vieţii mele.

În lungile mele lupte şi lucrări, în prigonirile înverşunate care nu o dată s-au încercat de a mă zdrobi, pururea am avut înaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte pe care, în memoriul său către rege, le arată principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realţa caracterul şi bărbăţia poporului german pentru dezrobirea sa de jugul străin, pentru ridicarea şi mărirea Germaniei: “Principii democratice într-un guvern monarhic!”.

Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României. Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi care au operat realţarea şi unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român! În anul 1864, când toţi românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice şi sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în şedinţa Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor. Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia întemeiată pe instituţiuni democratice”, m-am reîntors în ţară la 1838 cu angajamentul, şi l-am ţinut cu înţreaga mea generaţiune, de a face din ţara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desfiinţarea robiei ţiganilor, la proclamarea, egalităţii de drepturi şi îndatoriri pentru toate clasele întregii naţiuni române, la emanciparea clăcaşilor şi la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de ţărani în secole întregi, stropite cu sudoarea şi sângele lor. Şi Dumnezeu bun şi milostiv mi-a prelungit viaţa mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârşirea acestor trei mari reforme, şi astăzi a mă bucura la bătrâneţe de rodul sămânţei depuse de noi, în tinereţile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei! Rog pe maiestăţile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie. Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinereţea lor!

Intrând în materie, voi desfăşura trei date mari din istoria contemporană a renaşterii României, trei reforme radicale săvârşite sub ochii noştri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea ţiganilor.

II. Oborârea pronomiilor şi privilegiilor de naştere şi de castă şi proclamarea egalităţii politice şi civile pentru toţi fiii României.

III. Emanciparea ţăranilor.

Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminaţi. Ochii, atât ai emancipaţilor, cât şi ai acelora reţinuţi încă în fiarele sclaviei, dar însufleţiţi de o dreaptă speranţă, au vărsat şiroaie de lacrimi, şi numele emancipatorilor, Mihail Sturdza şi Alexandru Ghica, mulţi ani au răsunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverşunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiţie în ţară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând şi hotărâţi de a arăta domnului că, în faţa unui act mare, junimea româna ştia gândi şi lucra înalt şi bine! O deputaţiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni şi alţi atâţi, şi ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoştinţa tinerei generaţiuni. Mihail Sturdza în acea zi şi-a adus aminte că şi el a fost tânăr şi că era omul cel mai luminat al ţării; el ne exprimă recunoştinţa sa, declarând ca în noi vedea viitorul ţării, că nouă aparţinea de a face din Moldova şi Valahia o ţară civilizată şi o societate europeană şi că stăruinţele lui erau de a ne pregăti acest viitor. “Foaia ştiinţifică şi literară”, redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranţei, în care, în proză şi în versuri, se cânta marea reformă.

Ţiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-şi purta lanţurile, deşi mult uşurate prin ideile nouă şi prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, ţiganii auziră cuvântul armonios al libertăţii, ei deveneau cetăţeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamaţiune: “Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţinea robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”. Dar curând revoluţiunea, măreaţa revoluţiune, toate marile reforme, fură călcate şi zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, şi nenorociţii emancipaţi fură din nou lănţuiţi; dar sămânţa era aruncată, şi curând ea trebui să-şi poarte roadele sale. Tânăra generaţiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în ţară, cât şi prin felurite broşuri ce le publica în străinătate; aşa de exemplu, între alţii, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea ţiganilor articolele sale, publicate în Iaşi în “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856: “Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie aşezat în rândul popoarelor osândite”! Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispoziţiunile Tratatului de la Paris, vroi să-şi încoroneze domnia prin acte mari. Între acestea figura şi ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea ţiganilor particulari. Consilierii tronului, miniştrii, erau luaţi dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire şi democratizarea ţărilor române făcuseră programa vieţii lor. Ministru de finanţe era Petru Mavrogheni; el şi eu furăm însărcinaţi de domn cu redacţiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate şi cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desfiinţate în 1848.

I. Dezrobirea ţiganilor

Contemporanii mei îşi aduc aminte, şi aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, îşi aduc aminte ce erau ţiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizaţiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societăţile Europei şi când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia şi din nenorocire şi în România.

Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.

Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi îniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia, şi numărul lor din zi în zi sporea, ori în viaţă, ori mai ales la moarte, îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau ţiganii domneşti şi foarte mulţi; aceştia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau ţiganii mănăstireşti şi ai aşezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi; erau, în fîne, ţiganii particulari, ţiganii boiereşti, care constituiau personalul de servitori în curţile boiereşti, bucătari, vizitii, rândaşi, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătoriţe. Boierii cei bogaţi aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcţiuni se exercitau de ţigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuinţele zilnice şi casnice ale vieţii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat şi sub două domnii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării ţiganilor statului şi a mănăstirilor. Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Ţara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deşi parţială, era hotărâtoare şi pentru emanciparea ţiganilor particulari, rămaşi încă în sclavie. Toate minţile prevăzătoare au înţeles că ora ştergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise şi că dezrobirea ţiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaştere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate şi aparţine iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător şi colecţionar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei şi istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunţare, au expiat păcatele lor şi ale părinţilor lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de ţigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în Bucureşti în 1847; cea de a doua, în Iaşi, la 10 decembrie 1855, şi în Bucureşti la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de ţiganii lăieşi, care încă trăiesc în parte sub şatră, şi afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuşi se dau lucrului pământului, mai toţi astăzi din celelalte clase de ţigani s-au contopit în masa naţiunii, şi ei nu se mai cunosc decât prin faţa lor smolită şi asiatică şi prin vivacitatea imaginaţiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societăţii noastre.

Deşi de la proclamarea emancipaţiunii nu sunt încă îndepliniţi 50 de ani, ţiganii ne-au dat îndustriaşi, artişti, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinţii noştri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele ţigăneşti emancipate de dânşii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.

II. Oborârea pronomiilor şi privilegiilor de naştere şi de clasă şi proclamarea egalităţii politice şi civile pentru toţi fiii României

Sclavia neagră s-a desfiinţat, este acum aproape de jumătate de secol, sclavia alba însă a mai durat încă zeci de ani; ea nu a luat sfârşit decât la 1864.

Dar înainte de a dezvălui contemporanilor mei luptele şi împotrivirile la care a luat parte generaţiunea mea, până ce prin tăierea nodului gordian am putut, în fine, întemeia şi în România braţe libere şi proprietate liberă, să-mi fie iertat de a mă ocupa de o altă dată, nu mai puţin memorabilă, de o reformă nu mai puţin însemnată în istoria civilizaţiunii României; voiesc a vă vorbi de ziua de 29 octombrie, când, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabilă în istoria Franciei, am proclamat în România desfiinţarea privilegiilor de naştere şi de castă, desfiinţarea pronomiilor boiereşti şi înlocuirea lor prin egalitate politică şi civilă a tuturor românilor. Suntem prea aproape de epoca marii reforme pentru ca chiar tânăra generaţiune de astăzi să nu cunoască, cel puţin în trăsături generale, constituţiunea de privilegiuri şi deosebirea de clase care funcţiona în România înaintea anului 1857. După legea veche a ţării, în adevăr, fiecare român putea deveni boier, dar încet-încet se crea în ţările române un patriciat, o aristocraţie sui-generis, care îşi caută din ce în ce mai mult asimilarea cu nobilimea din ţările vecine, Ungaria şi Polonia. Ocârmuirea ţării se încredinţa, pot zice, numai unui număr restrâns de familii boiereşti, care ori se trăgeau din persoane ce purtau rangurile de protipendadă, ori înşişi erau investiţi cu aceste ranguri. Sub nume de protipendadă se înţelegeau cele întâi cinci ranguri din arhondologia boierească, adica: marele ban, marele logofăt, marele vornic, marele vistiar şi marele spătar, în Muntenia; marele logofăt, marele vornic, marele vistiar, marele hatman şi marele postelnic, în Moldova. Aceştia constituiau consiliul ocârmuitor; ei aveau apoi fiecare departamentul său, deosebit mai compuneau apoi şi divanul judecător în ultima instanţă. Celelalte trepte boiereşti compuneau boierii de starea a doua; aceştia ocupau serviciile de a doua mâna, dar rareori puteau să ajungă la treapta de consilieri ai domnului sau de judecători divanişti. Regulamentul organic desfiinţase de jure această deosebire, însa de fapt ea tot se menţinu, şi mai ales în Moldova. Boierii mari şi mici erau apoi scutiţi de plata tuturor dărilor, atât pentru persoana lor, cât şi pentru imobilele lor; mai aveau dreptul de a scuti de dările publice un număr de contribuabili, aceştia sub nume de “scutelnici”, “posluşnici”, “chrisovoliţi” etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; mulţi din ei aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantităţi mari de sare, alţii aveau drepturi de a scuti de plata vămii obiectele ce aduceau din străinătate pentru trebuinţa lor. M-aş întinde prea departe dacă aş enumera cu de amănuntul toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boiereşti.

Rareori un plebeian putea să străbată zidurile cetăţii în care sta închisă boierimea Moldovei şi a Ţării Româneşti. În Muntenia, o singură dată, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut străbate incinta de fier a aristocraţiei şi a ajunge vistiar mare; în Moldova, cu greu am putut găsi un al doilea caz; căci în fapt, mai mult decât în drept, puterea boierimii era mai mare în Moldova. Un om din popor, un negustor, oricât de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune în faţa unui boier chiar cu ocaziunea dărilor în licitaţie a veniturilor statului sau a bunurilor mănăstireşti.

În domnia lui Mihail Sturdza, în tinereţile mele, am văzut la mai multe licitaţiuni cum boierii, împărţiţi pe judeţe, luau, fără concurenţă, moşiile mănăstireşti şi apoi, cu preţuri îndoite, le subarendau la acei care din agricultură îşi făceau meseria vieţii lor. Mi se pare ca şi în Ţara Românească lucrurile se petreceau cam tot aşa; cel puţin şi astăzi se citează numele câtorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor Alexandru Ghica şi Bibescu îşi asiguraseră monopolul luării în arendă a moşiilor statului şi a mănăstirilor. Aceasta era banda neagră boierească, care, când privilegiile boiereşti au fost doborâte, a fost înlocuită prin banda neagră plebeiană, fără concursul căreia, mai până în zilele noastre, la licitaţiile publice nu se putea lua o singură moşie în arendă.

După ce tinerimea română începu a se adăpa de ideile egalitare şi civilizatrice ale marii revoluţiuni franceze, această stare de lucruri nu mai putu dura. Când în Bucureşti revoluţiunea de la 1848 puse sfârşit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului provizoriu declara: “Egalitatea drepturilor politice şi contribuţiunea generală la dările şi sarcinile statului”, precum tot acest mare act declara emanciparea clăcaşilor, făcuţi proprietari prin despăgubire, şi dezrobirea ţiganilor, iarăşi prin despăgubire. Dar marea reformă fu înăbuşită odată cu înăbuşirea revoluţiunii, şi regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri redeveni o stare legală în principate, odată cu orânduirea domnilor temporari, numiţi de Poartă şi de Rusia, în conformitate cu Convenţiunea de la BaltaLiman. Însă acest arbor secular al privilegiilor îşi primise o lovitură de moarte după care nu se mai putu îndrepta. Arborele dezrădăcinat trebuia sa cadă, şi el căzu prin votul dat de Adunarea-mumă în ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat în Europa întreagă, prin art. 46 al Convenţiunii de la Paris. Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanţă în istoria civilizaţiunii moderne a României, ziua în care s-a dat acest vot ocupă un loc prea mare în viaţa bătrânei generaţiuni care a aşternut bazele renaşterii României, pentru ca să nu am de plăcută datorie de a împrospăta tinerei generaţiuni memorabilul vot dat în unanimitate şi cuprinzând pe înşişi reprezentanţii regimului privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea româna. Şi aicea, câteva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-mumă din Iaşi, şi nu de acea din Bucureşti. Congresul din Paris, puterile, după propunerile lordului Clarendon, a hotărât că populaţiunile din principatele române vor fi consultate asupra viitoarei organizaţiuni a patriei lor. Un volum întreg n-ar ajunge spre a descrie toate împrejurările, greutaţile şi conflictele prin care am trecut, pentru ca să ajungem la alegerea şi convocarea adunărilor-mume din Iaşi şi din Bucureşti. Nu voi îndeplini această sarcină astăzi: ea n-ar intra în marginile strâmte ale unei conferinţe; voi nota numai că adunările-mume, de-abia întrunite, au dat o direcţiune cu totul opusă activităţii lor. Adunarea din Bucureşti s-a mărginit numai a se rosti în privinţa organizaţiunii politice a ţărilor române, zicând ca principiu, şi poate că avea cuvânt, că, de vreme ce Europa deja recunoscuse ţărilor române depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni în organizaţiunea dinăuntru a statelor române. Adunarea din Bucureşti proclamă numai bazele organizaţiunii politice, adică cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

* a) Autonomia principatelor,
* b) Unirea lor,
* c) Un principe străin în capul noului stat,
* d) Neutralitatea ţării şi
* e) Un guvern reprezentativ constituţional.

Aceste puncte, odată recunoscute de Europa, aparţinea naţiunii române, din nou convocată, a se rosti asupra tuturor chestiunilor privitoare la organizaţiunea dinăuntru.

Adunarea-mumă din Iaşi n-a urmat tot aşa. Noi, reprezentanţii moldoveni, în privinţa dorinţelor noastre pentru organizaţiunea politică a statului român, am urmat pe fraţii noştri, reprezentanţii Munteniei; şi noi am cerut recunoaşterea autonomiei ţării, unirea lor sub un principe străin, neutralitatea şi regimul constituţional parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Făcând rezervele noastre în privinţa dreptului ce voia Europa a-şi însuşi, adică de a interveni în organizaţiunea dinăuntru a unei ţări, a cărei autonomie nu se pune în îndoială de nici o putere europeană, totuşi am crezut că era bine — şi astăzi recunosc că bine am făcut — să exprimăm Europei chipul nostru de vedere în privinţa reformelor dinăuntru, adică cum înţelegem noi să facem din patria noastră un stat european, o societate europeană şi democratică.

De la întâile noastre şedinţe, Adunarea din Iaşi a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înţelegeam a ne rosti. Acest program cuprinde un plan întreg de reforme: organizaţiunea politică, administrativă, financiară, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, reforma clerului, desfiinţarea clasei şi emanciparea proprietăţii şi toate celelalte reforme care băteau la uşă.

Noi ne ziceam, cu drept cuvânt, că a arăta Europei dorinţele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile şi sprijinul marilor puteri şi a însăşi opiniei publice din străinătate. Credeam c-am nemerit urmând acest drum.

Comisiunea internaţională, compusă din reprezentanţii marilor puteri şi întrunita în Bucureşti, şi-a însuşit mai toate dorinţele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, şi pe acestea şi-a întemeiat raportul său către Congres. Pe dorinţele Moldovei s-a întemeiat şi Europa în elaborarea şi încheierea Convenţiunii de la Paris, care, cuprinzând soluţiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiată şi a şi fost primită de noi ca o adevărată constituţiune până la înlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 şi prin Constituţiunea noastră naţională din 1866. În Adunarea noastră ad-hoc, punctele principale ale reformelor fură încredinţate spre studiere la deosebite comisiuni rânduite din sânul Adunării. Statornicirea drepturilor politice ale românilor fu încredinţată unei comisiuni compusă din Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini şi I. Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Mălinescu. În ziua de 29 octombrie 1857, Vasile Mălinescu citi raportul său asupra punctului VII, atingător de egalitatea înaintea legii, accesibilitatea tuturor românilor la toate funcţiunile statului, aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiunilor, supunerea tuturor la conscripţiunea militară. Proiectul de încheiere a fost modificat prin câteva amendamente şi considerente propuse de Dimitrie Rallet; apoi Adunarea, prin sculare şi şedere, a adoptat în unanimitate şi cu aclamaţie desfiinţarea privilegiilor de clase. Vicepreşedintele Constantin Negri, felicitând Adunarea pentru votul ei, a adăogat că abnegaţia vechilor clase privilegiate arată patriotismul care insuflă Adunarea, căci era un act ce avea a fi preţuit nu numai de naţie, dar şi de Europa şi de istorie.

Actul votat, care abătea un arbore secular, este prea important spre a nu-l reproduce împreună cu subscrierile cetăţenilor care au dat ţării organizaţiunea democratică de azi. Îl reproduc aci întreg, precum el este publicat în nr. 7 al Buletinului şedinţelor Adunării adhoc a Moldovei. “Astăzi, anul una mie opt sute cincizeci şi şapte, luna octombrie, în douăzeci şi nouă zile; Luând aminte că legile unui stat sunt sufletul său, că de la principiile care predomnesc la alcătuirea legilor atârnă viaţa, puterea şi propăşirea naţiilor;

Luând aminte că singurul mijloc de a vindeca rănile de care pătimeşte astăzi ţara este aşezarea unor legiuiri înţelepte, îmbinând datinile vechi, trebuinţele de faţă şi cererile veacului;

Luând aminte că respectul către legi este cea întâi condiţie a trăiniciei lor;

Că o lege atunci poate fi mai respectată, când, ieşită din sânul naţiei, va avea deopotrivă pentru toţi aceeaşi măsură;

Că dreptatea cere dar ca toţi să fie egali dinaintea legii; Luând aminte că cea mai sfântă datorie a fiecărui este de a contribui la susţinerea statului;

Că, după datele vechi, nimeni nu era scutit de la nici o îndatorire către stat;

Că boierimea abia la 1737, prin hrisovul domnului Mavrocordat, pentru întâia oară s-a scutit de dajdie şi alte dări către visterie;

Că în urmă, sprijinind sarcinile statului mai mult numai asupra unor clase, s-au făcut împovărătoare pentru ele;

Luând aminte că de la dreapta cumpănită aşezare şi repartiţie a contribuţiilor atârnă nu numai prosperitatea materială a unei ţări, dar în parte chiar şi propăşirea ei morală şi intelectuală;

Că cu dreptul este ca, în măsură cum garantează statul la toţi deopotrivă toate foloasele şi îndemânările, de asemenea cu toţi să se supuie dărilor în proporţia averii lor fără deosebire;

Luând aminte că darea oamenilor la oaste este o îndatorire pentru paza ţării şi siguranţa fiecăruia cetăţean;

Că, precum oastea este menită a apăra patria comună, datori sunt cu toţi deopotrivă şi fără deosebire să se supuie la conscripţia militară;

Luând aminte iarăşi că eficacitatea legilor atârna de la stricta lor punere în lucrare;

Că meritul singur, fară nici un fel de altă consideraţie sau distincţie, trebuie în viitor să fie un titlu îndestulător pentru a putea ajunge la toate funcţiile statului; Că această putinţă trebuie a se recunoaşte fiecăruia; Că numai prin legiuiri înţelepte şi drepte naţia româna poate înainta pe calea propăşirii; Luând în privire, în sfârşit, că privilegiile de clase trebuie a fi desfiinţate; Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte a se adopta la viitoarea reorganizaţie ca principii fundamentale: I. Privilegiile de clase vor fi desfiinţate în România; II. Egalitatea tuturor românilor înaintea legii; III. Aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor în proporţie cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la conscripţia militară; V. Accesibilitatea pentru toţi românii la funcţiunile statului. Votează pentru şaptezeci şi trei de membri, şi anume p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p. sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuvioşia-sa arhimandritul Neofit Scriban, preacuvioşia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie Matcaş, Dimitrie Miclescu, Constantin Bădărău, Dănilă Balan, dr. A. Fătu, Dimitrie Cozadin, Basile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu, Iancu Docan, Gheorghe Masian, dr. C. Vârnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananău, Ştefan Călin, Simion Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Morţun, Gheorghe Vârlan, Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Balş, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie Krakte, Ion a Babei, Petru Brăescu, Ion Roată, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Ioniţă Hrisanti, Vasile Balaiş, Constantin Icovaki, Lascăr Catargiu, Iancu Fotea, Răducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Suţu, Manolaki Costaki, Vasile Stan, Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi, Lazăr Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin Ştiun, Ion Roşca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu şi Constantin Negre.

Iar contra nu a fost nimene. S-a abţinut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost faţa la votare înalt preasfinţia-sa mitropolitul şi dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.

Conform § 79 din Regulamentul Adunării, viceprezidentul declară că Adunarea a încuviinţat”.

Sancţiunea acestui vot a dat-o Europa mai cu deosebire prin articolul 46 al Convenţiunii din Paris.

Naţiunea întreagă a acceptat marea reformă, şi fiecare, foşti domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au primit reforma egalitară, lepădând chiar fără legi speciale tot ce deriva din vechiul regim, tot ce semăna chiar cu vechiul regim. Aşa, fără chiar lege specială, boierii s-au dezbrăcat de titlurile bizantine, care formau arhondologia română şi s-au supus la dările generale către stat.

Pentru istorie voi aminti că numai doi boieri, foşti privilegiaţi, s-au arătat împotrivitori marii reforme: în Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plăti contribuţiunea personală, lasând de a i se împlini căciula pentru acoperirea acestei dări; în Ţara Românească, singur repausatul Ioan Manu a urmat a subscrie până la moartea sa: “Ioan Manu, mare vornic”.

III. Emanciparea ţăranilor

Vin acum la ultima şi marea reformă operată de generaţiunea mea: desfiinţarea clăcii, emanciparea braţelor şi deplina împroprietărire a ţăranilor pe pământurile muncite de ei.

A face istoricul chestiunii rurale în ţările române este a scrie însăşi istoria a trei secole de împilări făcute poporului român. Tomuri întregi ar trebui spre a arăta cum domnii români, veniţi din Maramureş şi din Făgăraş, spre a funda statele române, Moldova şi Muntenia, au găsit aceste ţări nu pustiuri, ci locuite de populaţiuni zdravene, moşnaşe şi libere; cum acestea, în cursul veacurilor şi sub domnii cei mai valoroşi, drept răsplată a lungilor lupte ce au susţinut pentru apărarea şi mărirea marii moşii, patria, au fost prefăcuţi în robi, lipiţi pământului sub nume de rumâni şi de vecini. Ca ţărani blânzi şi răbdători, aceştia au răbdat munca şi iobăgia, dar pururea, la ivirea oricărei inimi de domn mai bune, necontenit au sperat şi au cerut dreptate. Eruditul nostru coleg, bunul meu amic Alexandru PapadopolCalimach, a descris două zile din istoria secolului din urmă, care, în bolta neagră a tiraniei şi a cruzimii, strălucesc ca singure două stele, ca singure două puncte luminoase — zilele de 3 august 1746 şi 6 aprilie 1749, când în Bucureşti şi în Iaşi, sub un domn fanariot, Adunările cu sobor au desfiinţat rumânia şi vecinătatea. Dezrobirea de jure a ţăranilor români s-a proclamat prin aceste două acte memorabile. Însă rumânii şi vecinii au continuat de a mai fi priviţi ca ţiganii, de a mai fi vânduţi ca ţiganii, tatăl la unul, mama la altul, fiul la un al treilea şi fiica la un al patrulea cumpărător; dar ţăranii, deşi decretaţi slobozi, tot au rămas lipiţi pământului, continuând a munci tot anul fară milă şi cruţare moşiile boiereşti şi mănăstireşti. În tot secolul al XVIII-lea, statul, luând în privire că numai ţărănimea plătea dări, că numai ţărănimea purta toate sarcinile publice, văzând sărăcia şi apoi chiar fugirea peste hotare a populaţiunii rurale, se încearcă a regula această muncă, a pune cap nesaţului proprietarilor de moşii. O literatură întreagă formează urbariile, ponturile şi aşezământurile pentru determinarea muncii, dar vreo prefacere mare nu se opera cu toată protecţiunea domnilor şi îngrijirea visternicilor de a îmbunătăţi soarta materiei impozabile, singura care era chemată a umplea lada vistieriei. Forţa lucrurilor era mai puternică decât chiar legiuirile domneşti. Ţăranul era singurul factor, singurul venit al boierului; şi nu trebuie sa ne mirăm de aceasta, dacă chiar după promulgarea art. 46 din Convenţiunea de la Paris, care rostea că se va proceda fără întârziere la revizuirea legii care regulează relaţiile dintre proprietarii de moşii şi cultivatorii de pământ, în vederea de a îmbunătăţi soarta acestora din urmă, în anul 1862, în plin Parlament, întâiul prim-ministru al României unite proclama tristul şi durerosul adevăr că braţele ţăranului constituiau capitalul proprietarilor.

Ce reformă, ce uşurare se putea face când domnii aveau dinaintea lor pilda morţii silnice a bătrânului Grigore Ghica, moldoveanul, căzut victimă… a plângerilor şi intrigilor boierilor către Poartă, pentru că domnul patriot uşurase condiţiunea muncitorilor de pământ, regulând şi mărginind munca lor la 12 zile în cursul unui an.

Însă este cu neputinţă de a mă întinde asupra chestiunii rurale în trecut; voi atinge numai faptele petrecute în timpurile generaţiunii mele, acele fapte la care am asistat sau ca spectator, sau ca împreună făptuitor.

Ideile de emancipare a ţăranilor români nu le-am avut numai eu, culese în timpul vieţii mele de student la Universitatea din Berlin; le-au avut toţi junii mei contemporani, fie că ei s-au adăpat la sorgintea civilizaţiunii germane, fie că ei s-au nutrit de civilizaţiunea franceză. Toţi câţi ne-am întors în ţară din şcolile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea ţăranilor de lanţurile iobăgiei, a pontului şi a clăcii; constituirea proprietăţii mari şi mici ca proprietate liberă şi absolută, ca proprietate occidentală. De aceea oricând, în ţară sau în străinătate, junimea română, în adunările sale, a fost chemată a se rosti despre reformele care trebuie a se introduce în România, întâia reformă, care prima pe toate celelalte, era emanciparea ţăranilor.

La 1840, tinerii români din Paris ţinură o întrunire în care Costache Negri proclamă necesitatea împroprietăririi ţăranilor, ca o reformă de care atârna însuşi viitorul statului român. În 1846, Nicolae Bălcescu a publicat în “Magazinul istoric” lucrarea sa asupra stării sociale a muncitorului plugar în statele române, în care fiecare frază este un strigăt la cer în favoarea nenorociţilor asupriţi. Astăzi încă această lucrare este pledoierul cel mai elocvent şi cel mai veridic în favoarea marii reforme, care de abia s-a putut săvârşi în 1864. Cuvintele lui Balcescu în curând aveau să pună chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate, toate inimile fierbinţi însuşiră soluţiunea chestiunii ca un ţel nobil al activităţii vieţii lor. Doi ani în urmă, în 1848, revoluţiunea din Bucureşti, prin proclamaţia sa, adresă următoarele frumoase cuvinte în favoarea ţărănimii române: “Poporul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevăraţi, ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de rumân, ce au purtat toate greutăţile ţării prin munca lor de atâtea veacuri, au lucrat moşiile şi le-au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea generozităţii popoarelor, înaintea dreptăţii patriei — îşi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le-o dă, şi patria iară, ca o mamă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după înima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii intotdeauna, necum fraţii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează; săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi, în folosul tuturor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi!”. În Moldova, junimea refugiată la Cernăuţi formula şi ea programul său politic, economic şi social sub titlul de: Dorinţele partidului naţional din Moldova. Redacţiunea mi-a fost încredinţată mie, care am şi publicat acest act într-o broşură tipărită în Cernăuţi. Iată punctul privitor la chestiunea ţărănească, cum se zicea pe atunci: “Art. V. A se oborî boierescul şi a se face proprietari pe toţi gospodarii săteni, dându-se însă o dreaptă despăgubire vechilor stăpâni ai pamântului; această despăgubire şi modul ei se vor hotărî de cea întâia Obştească Adunare…”. Pe urmă urmează, după acest punct, o lungă expunere a motivelor legale şi ale necesităţilor economice care reclamau această reformă. Această reformă a rămas numai ca o profesiune de credinţă a viitorului, pentru partidul naţional; realizarea reformei a fost însă statornic urmărită de propuitorii ei în toate ocaziunile şi în curs de 16 ani, până la 1864.

Nu a fost tot aşa în Ţara Românească. Îndată după proclamarea guvernului provizoriu s-a orânduit o comisiune compusă de reprezentanţi ai proprietarilor mari şi de deputaţi săteni ca să dezbată amănuntele reformei şi despăgubirea cuvenită proprietarilor; vicepreşedintele acestei comisiuni era bătrânul Ioan Ionescu, fratele iubitului nostru coleg Nicolae Ionescu, şi care astăzi îşi petrece adâncile sale bătrâneţi la proprietatea sa Bradul, din judeţul Roman.

Dezbaterile acestei comisiuni, publicate în “Pruncul român”, sunt foarte instructive şi sunt dator a recunoaşte că partea frumoasă şi serioasă a dezbaterilor nu au făcut-o proprietarii, reprezentaţi prin d-nii Lenş, Robescu şi Lahovari (nu li se spun prenumele în protocoale). Preotul Neagu, deputaţii săteni Bada, Ene Cojocaru şi Scurtulescu se deosebesc din contră prin seriozitatea cuvântului, temeinicia argumentelor şi chiar elocinţa cu care au apărat cauza ţărănească. Un singur cuvânt n-a fost rostit propunând luarea pământurilor lucrate de ţărani fără o deplină despăgubire.

La întrebarea făcută de reprezentanţii proprietarilor: cu ce ţăranii, săraci cum sunt, vor putea despăgubi pe proprietari?, deputaţii ţărani, ridicând braţele lor înnegrite de arşiţa soarelui şi pline de rănile muncii silnice, le-au răspuns: “Cu aceste braţe robite, noi am muncit veacuri şi am purtat toate cheltuielile stăpânilor de moşii; libere, braţele noastre vor munci îndoit şi fiţi siguri că nu vă vom lăsa păgubiţi de ce dreptatea ţării va hotărî să vă plătim”. Acest limbaj în gura ţăranilor, în loc de a linişti, întărâtă reacţiunea. Strigătele lor din zi în zi se ridicau mai tare, ele îşî găsiră un vinovat răsunet în tabăra duşmanilor mişcării naţionale, încurajaţi şi prin ştirea că armatele turcească şi rusească se apropie de hotarele României.

Locotenenţa domnească slăbi înaintea acestei reacţiuni, şi, prin decretul său, purtând numele lui Tell, Eliad şi N. Golescu, cu data de 10 august 1848, ea suspendă şedinţele comisiunii sau, mai drept vorbind, desfiinţă însăşi comisiunea. Locotenenţa merse mai departe, ea ordonă chiar pe cale executivă îndatorirea sătenilor de a face arăturile de toamnă! Negreşit că această măsură era de natură a agita populaţiunile rurale şi a le face a-şi pierde încrederea în hotărârile locotenenţei domneşti, hotărâri care purtau titlul de Dreptate şi Frăţie şi erau făcute în numele poporului român. Locotenenţii princiari se siliră a linişti spiritele prin o nouă proclamaţiune ce o am sub ochi. Ea este datată din 6 septembrie 1848 şi se sileşte a găsi o scuză a măsurilor silnice decretate mai înainte în contra proclamaţiunii din 11 iunie, luând ca pretext că, cele mai multe moşii din Ţara Românească fiind date cu arendă, contracciii ar încerca pagube şi ar alerga la pretenţii neprecurmate. Acestea fiind cuvintele, zice decretul, ce au silit pe guvern la luarea măsurilor poruncite până astăzi, locotenenţa socoteşte însă de netăgăduită datorie a sa de a da în cunoştinţa ţării că încă de la 11 iunie articolul 13 al proclamaţiei este consfinţit şi clăcaşii vor fi scutiţi şi liberi de clacă, de iobăgie, de ziua de plug şi de carul de lemne, fară a mai putea nici o silă a-i mai întoarce la aceste îndatoriri asupritoare. Dumnezeu să aleagă din aceste decrete contrazicătoare! Guvernul provizoriu din Bucureşti reculă dinaintea invaziunii armatelor turceşti şi ruseşti. Revoluţiunea a fost înăbuşită, şi cu dânsa înabuşite au fost toate reformele proiectate. Numai generosul sânge al pompierilor eroi, vărsat în Dealul Spirei, a salvat onoarea patriei în doliu. După aceea jugul secular s-a reîntemeiat mai tare şi mai crud asupra grumazilor bieţilor ţărani şi aceasta sub protecţiunea baionetelor străine. Se subscrise Convenţiunea de la Balta-Liman. Adunările legiuitoare se suspendară şi, în locul domnilor aleşi de ţară şi pe viaţă, se numiră în Constantinopol, cu aprobaţiunea Rusiei, doi domni numai pe şapte ani, Barbu Ştirbei, în Bucureşti, şi Grigore Ghica, în Iaşi. În acele zile de restrişte, providenţa dădu însă ţăranilor o mângâiere prin calităţile domnilor nou-numiţi. Barbu Ştirbei era un bun şi înţelept administrator, şi Grigore Ghica era un bun patriot, o inimă generoasă, aprinsă de iubirea poporului său.

După dispoziţiunile luate de curţile suzerane şi protectrice, precum se zicea pe atunci, domnii numiră doua comisiuni însărcinate de a elabora nouă proiecte de reformare a relaţiunilor dintre proprietarii de moşii şi dintre cultivatorii de pământ. Aceste proiecte, odată făcute, ele fură întărite printr-un hatişerif al sultanului şi publicate apoi de către domni în ambele principate.

Noile legiuiri se resimţiră de agitaţiunea ţărănească. În Ţara Românească, autorii mişcării naţionale proclamaseră emanciparea ţăranilor prin desfiinţarea clacei şi împroprietărirea lor; această proclamaţie devenise pentru ţăranii munteni o evanghelie, o legendă. Proprietarii, de altă parte, tagăduiau ţăranilor orice drept asupra moşiilor. Vodă Ştirbei, mare proprietar, introduse dar în legiuirea sa acest din urmă ordin de idei: tăgada ţăranului a orice drept asupra pamântului, chiar a acelor drepturi care le erau recunoscute de secole, recunoscute, în cele din urmă, chiar de Codul Caragea.

Ţăranii fură clasificaţi în noua legiuire de simpli chiriaşi. La fiecare şapte ani, stăpânii aveau dreptul de a izgoni de pe moşie prisosul populaţiunii, fără despăgubire, chiar pentru casele şi sădirile lor; mai rău decât în Turcia, decât în Dobrogea, unde, la intrarea lor, românii au găsit legea otomană recunoscând ca proprietate mülk, adică proprietate absolută, casa şi sădirile ţăranilor, fie musulmani, fie creştini.

Însă aplicarea acestei legi a găsit o împotrivire hotărâtă, absolută din partea ţăranilor în toată Muntenia. Oameni de ordine ca totdeauna, nerevoltându-se nicăierea, precum veacuri au făcut şi părinţii lor, ţăranii resignaţi, dar sperând timpuri mai bune, drept singură împotrivire au stat cu braţele încrucişate, în loc de a le pune la muncă.

Această atitudine fermă a dat de gândire şi domnului vodă Ştirbei, bun administrator şi mare gospodar; el înţelese toată gravitatea situaţiunii, el lăsă dar să se realizeze aceea ce însăşi legiuirea sa zice, că legiuirea avea de scop numai ajungerea la săvârşire de alcătuire sau tocmeli agricole de bunăvoie săvârşite între proprietarii de moşii şi între cultivatorii de pământ. Şi aşa se şi întâmplă; mai nicăieri noua legiuire nu fu pusă în lucrare, proprietarii se mulţumiră sa li se dea de catre ţărani dijma din semănăturile făcute de ei, să li se lucreze câteva pogoane ca ruşfet şi să li se dea câte una sau două podvezi, iar moşia întreagă rămase în folosul ţăranilor. Această reformă era departe de principiul creărei micii proprietăţi, proprietăţii absolute şi individuale, urmărite de generaţiunea progresistă. Legea lui vodă Ştirbei crea un fel de comunism, care a îngreuiat mult aplicarea legii rurale din 1864. N-a fost tot aşa cu noua legiuire din Moldova. Grigore Ghica, de abia instalat domn, îşi formă noul său minister din bărbaţi luaţi din partidul naţional sau partizani ai noilor reforme, şi anume: Alexandru Sturdza, preşedinte de consiliu şi ministru de interne, bărbat care, în calitate de vistier, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a arătat pururea cu mare îngrijire pentru ţărani, ca materie impozabilă; el luă de director pe Costache Rola; prinţul Gheorghe Suţu, la Departamentul de Finanţe, având ca director pe Ioan Silion; Alexandru Costache Sturdza, repauzatul nostru consul general la Salonic, a fost numit postelnic, secretar de stat; la Departamentul Justiţiei, Petru Roset-Bălănescu, părintele lui Nicolae Roset-Bălănescu, ministrul de externe sub Cuza vodă şi care m-a ajutat mult la înlăturarea piedecilor şi intrigilor în contra decretării şi aplicării legii rurale din 1864; director al Ministerului Justiţiei a fost numit Dimitrie Rallet, acela care în 1848 a scris o întreagă literatură în contra regimului lui Mihail Sturdza şi îndeosebi Plutarchul Moldovei; la Hătmănie sau Ministerul de Război a fost numit Teodor Balş, zis tânărul şi viitorul caimacam, după retragerea din domnie a lui Grigore Ghica, la începutul războiului turco-rusesc din 1854; la Vornicia bisericească şi Epitropia învăţăturii publice, într-alte cuvinte la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, a fost chemat Nicu Ghica-Comăneşteanu, văr al domnului, patriot înflăcărat, spirit înalt, partizan înfocat al reformelor sociale şi care întrunea în el toate calităţile bune, fară un singur defect, ale Ghiculeştilor; şef al Poliţiei Capitalei a fost numit Petru Mavrogheni, viitorul şi cel mai capabil bărbat de finanţe al României.

Cu un asemenea domn ca Grigore Ghica vodă şi cu aşa miniştri, noua lege rurală nu putea sa fie decât o lege de progres, decât o lege blândă, părintească pentru ţărani. Noua legiuire consfinţi drepturile seculare ale ţăranilor, hotărî ca ogoarele ţărăneşti să fie alese şi stâlpite, ţăranii să nu poată fi strămutaţi din ele; se desfiinţă dijma şi toate angariile lor. Munca datorită catre stăpânii de moşii era bine determinată. Această lege era înaintemergătoare şi pregătitoare legii rurale din 1864. Dacă ea n-a produs efectele salutare care se aşteptau de bunul domnitor, cauza trebuie căutată în atotputernicia proprietarilor, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăşi instituirea sa, era provizorie, şi prin urmare fară putere.

Iată în ce stare se găsea ajunsă chestiunea rurală când Tratatul de Paris decretă că populaţiunile din ţările române vor fi consultate şi când, în adunările-mume, ţăranii, pontaşii, clăcaşii, iobagii veniră de luară loc alăturea cu foştii domni, cu boierii stăpâni de moşii, cu episcopii şi cu egumenii de la mănăstiri (şi aceştia erau stăpâni de moşii şi adesea mai impilatori pentru ţărani decât chiar boierii însărcinaţi cu datorii şi cu numeroasă familie).

În Adunarea din Iaşi, cu deosebire de cea din Bucureşti, cum am arătat mai sus, între alte reforme de organizaţie dinăuntru, a venit la ordinea zilei şi chestia legii rurale.

Deputaţii ţărani, în număr de 14, au venit în mijlocul nostru, slabi, purtând pe fruntea lor stigmatele muncii silite şi pot zice chiar goi. De pudoare pentru străini şi pentru Adunarea în care ei intrau ca reprezentanţi a mai mult de un milion de impilaţi, unioniştii s-au grăbit a le înlesni cumpărarea de haine noi.

Ţăranii moldoveni, în dezbaterile Camerei, ca şi fiii lor în câmpiile Bulgariei, au dovedit că în vinele lor curge încă sângele romanilor, cuceritorii lumii. Respectuoşi, dar fără înjosire către nobilii lor colegi şi stăpâni, însă liniştiţi şi fermi, ei s-au arătat pururea demni chiar când în faţă li se tăgăduiau drepturile, chiar când li se imputa lenea ca cauză a sărăciei lor; ei, în curând, prin atitudinea lor au ajuns a impune stima chiar asupritorilor lor. Cu drept cuvânt dar li s-a aplicat numirea de talpa casei, numire care eu am scris-o sub fotografia reprezentând pe deputaţii pontaşi şi pe care am trimis-o lui C. A. Rosetti. (Un exemplar din această fotografie se află încă astăzi expusă în sala de conferinţe a Camerei noastre de deputaţi.) În marea luptă pentru Unire, deputaţii ţărani au rezistat la toate încercările de corupţiune şi promisiunile separatiştilor, ei au stat credincioşi alăturea cu unioniştii. Şi când, în ziua de 7 octombrie 1857, în a şaptea şedinţă, Adunarea ad-hoc a votat, afară de două voturi, al logofătului Alecu Balş şi al locţiitorului episcopului de Român, Hermeziu, propunerea pentru Uniunea principatelor prezentată de mine, şi când votul s-a proclamat de preşedinte, Ioan Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna, a exclamat în gura mare, în numele celorlalţi deputaţi clăcaşi: “Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a se îndura”. În ziua de 9 noiembrie 1857, în a 16-a şedinţă a adunării, repausatul Anastasie Panu a dat citire propunerii locuitorilor pontaşi exprimând dorinţele ţărănimii. Această propunere este una din pledoariile cele mai elocinte în favoarea ţăranilor; ea descrie cu litere de foc suferinţele seculare ale muncitorilor; altmintrelea nu contestă nici un drept, nu cere nimic gratuit de la proprietari, decât liberarea braţelor prin răscumpărarea boierescului (clăcii) şi prin urmare a rămânea în mâna lor ca proprietate absolută pământul cultivat de ei în puterea legilor de pe atunci. Acest act, o adevărată plângere a unui întreg popor, ar trebui să fie citit şi reprodus în întregimea lui; totuşi, în vederea scurtului timp ce-mi este dat, mă voi mărgini a citi concluziunea lui; iat-o: “Suspinul, durerea noastră de toate zilele, dorinţa cea mai mare, pentru care ne rugăm şi zi şi noapte la Dumnezeu să se îndure, este căderea boierescului; de aceea vroim să răscumpărăm şi toate acele cu care suntem împovăraţi către boierii de moşii. Vroim să scăpăm, vroim să ne răscumpărăm de robia în care suntem; vroim să ne rascumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung; nu voim să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru să nu se întunece.

Din buni şi străbuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată nimeni alunga de pe dânsul…

Să fie deci o Adunare obştească unde să avem şi noi oamenii noştri; să se cearnă şi să se dezbată drepturile boierilor şi drepturile noastre, şi ceea ce o ţară va găsi că suntem datori cu sudorile noastre vom plăti. Omul, ca să scape din robie şi să fie stăpân la casă, vatră şi ogorul său, cu tragere de inimă va lucra şi se va răscumpăra”.

Aceste cuvinte nimenea azi în România nu le va găsi revoluţionare şi comuniste, pentru că faptele au dovedit că realizarea cererilor ţăranilor făcută în 1848 nu a scăzut valoarea proprietăţilor, ci din contra a înzecit-o, nici a făcut din ţărani despoitori comunişti ai moşiilor străine. Aceste cuvinte, repet, au stârnit în 1857 o furtună în toată România, bineînţeles din partea stăpânilor de moşii; căci ţăranii, având încredere şi în dreptatea cauzei lor, şi în curajul şi sprijinul energic al apărătorilor lor, sperând mai ales în dreptatea Europei, care-şi plecase auzul la strigătele de durere ale unui întreg popor, se ţinură liniştiţi. Deputaţii lor îşi sfârşiră plângerea lor prin aceste frumoase şi uimitoare cuvinte:

“Mântuirea noastră, după Dumnezeu, de la sfatul puterilor o aşteptăm, ele au luat şi ţin sorţii României în puternica lor mână; numai ele pot împlini măreaţa faptă de a scoate un popor din mormântul în care a zăcut până acum. Biruinţele cele mari câştigate se vor şterge de pe stâlpii ei înalţi pe care sunt scrise, pietrele se vor preface iarăşi în nisip, dar învierea României, săpată adânc în inimile tuturor românilor, trecând din strănepoţi la strănepoţi, vor binecuvânta timpurilor viitoare numele întemeietorilor unui popor”.

În toate judeţele proprietarii se adunară, formulară protesturi, jalbe, memorii, în vederea de a sprijini proprietatea şi de a arăta ca false afirmările ţăranilor. Fură unele publicate prin ziare, altele comunicate reprezentanţilor puterilor străine. Propunerea ţăranilor a fost trimisă în cercetarea comitetelor proprietarilor mari şi proprietarilor mici; ea a dat loc la discuţiuni înfocate, la învinovăţiri teribile în contra ţăranilor; şi ce este mai trist şi mai dureros este că acuzările cele mai violente, că refuzurile cele mai absolute de orice reformă în favoarea ţăranilor n-au pornit din sânul comitetului proprietarilor mari, cât din sânul comitetului proprietarilor mici, acei care aveau pe părţile lor de moşie câte 5, 10, mult 15 clăcaşi. Aceştia ţipau mai tare decât acei care aveau mii de fălci şi sute de pontaşi; precum în faptă cei dintâi, în sărăcia lor, tratau pe clăcaşi mai rău (şi întocmai ca pe ţigani) decât boierii bogaţi, în înima cărora la mulţi se aflau simţăminte compătimitoare pentru soarta clăcaşilor şi dintre care mulţi erau în capul reformei emancipatrice. De aceea raporturile, şi al comitetului proprietarilor mari şi al proprietarilor mici, şi majoritatea şi minoritatea, nu cuprind nici o soluţiune; dezlegarea chestiei nodului gordian se lăsa unei viitoare Adunări legislative, adică unui viitor necunoscut. Când în ziua de 18 decembrie raporturile comitetelor veniră în discuţiunea întregii Adunări-mume ad-hoc, marea sală a şedinţelor Adunării fu înconjurată de mii de proprietari, alergaţi din toate ungherele Moldovei şi chiar din judeţele învecinate ale Munteniei. Deputaţii care erau pentru o soluţiune favorabilă cererii ţăranilor fură mai ales asediaţi şi ameninţaţi de alegătorii lor. Eu eram în Adunarea din 1857 reprezentant al proprietarilor mari din Dorohoi. Trei zile am fost, pot zice, răstignit de către moşnaşii din acel judeţ, aduşi anume ca să-mi închidă gura de a vorbi şi să-mi lege mâna de a scrie. Mi se punea înainte că mandatul ce-mi dase nu era ca să dezbat chestiunea ţărănească, ca să dau ţăranilor moşiile lor, ci ca să întăresc şi să unesc moşia cea mare, România. Cu lacrimi, dar, am trebuit să mă supun şi să mă abţin de orice soluţiune radicală; m-am mărginit a mă uni cu propunerea prezentată de Dimitrie Rallet şi susţinută de Vasile Sturdza, Petru Mavrogheni şi alţi partizani ai emancipării ţăranilor, care se mărginea a proclama în principiu desfiinţarea răsplătirii prin lucru a pământului ce se dă locuitorilor după aşezămintele de astăzi şi rezervarea Adunării legiuitoare viitoare de a vota o lege, căreia să fie supuşi şi locuitorii şi proprietarii şi care, dezvăluind acele principii, să hotărască această chestie atât de importantă şi demnitară pentru Principatele Unite.

Această socotinţă, pe lângă subscriitorii de mai sus, mai cuprinde şi subscrierile lui Dimitrie Miclescu, Mihail Jora şi Alecu Teriachiu, încă în viaţă, şi a lui Neculae Cananău, Manolache Costache, Iancu Fotea şi Costache Rola, trecuţi în cealaltă lume.

Adunarea ad-hoc — pot zice asediată — a votat nu mai puţin decât zece propuneri; nici una din ele n-a obţinut majoritatea, trimiţându-se definitiva hotărâre la viitoarea Adunare legislativă.

Rezultatul dar a fost negativ. Un rezultat însă s-a dobândit; despărţirea partidelor pe tărâmul chestiei rurale s-a efectuat, formându-se pentru întâia dată atunci, în mod definitiv, partidul liberal şi partidul conservator, când mai înainte lumea politică din Moldova era împărţită numai pe tărâm politic, adică partidul unionist şi partidul separatist.

Chestiunea rurală a mai venit apoi în sânul Comisiunii Centrale de la Focşani; ea a dat loc la lungi şi furtunoase discuţiuni între liberali şi conservatori; majoritatea conservatoare a redactat, în fine, un proiect prin care ţăranilor se libera braţele, dar li se smulgea bucăţica de pământ muncită de ei sute de ani, lăsându-li-se drept singură mângâiere locuinţele şi câteva prăjini de izlaz (imaş). Negreşit că acea soluţiune nu era ceea ce aştepta ţărănimea după atâţia ani amari de răbdare, negreşit că nu corespundea la prescripţiunile articolului 46 al Convenţiunii din Paris. Ţăranii însă, deşi frământaţi de durere, rămaseră totuşi liniştiţi, dar de liniştea care precede furtuna, şi furtuna o înteţea însăşi Comisia Centrală, care, fără ştirea şi aprobarea puterii executive, puse de se tipări şi se împărţi prin sate, în mii de exemplare, proiectul nefast votat de ea.

Îndată după savârşirea Unirii, în luna iunie 1862, primul ministru al României, Barbu Catargiu, apărătorul înfocat al proprietaţii absolute în posesiunea exclusivă a marilor proprietari, înfăţişă proiectul de lege votat de Comisiunea Centrală. Discuţiunea asupra acestei legi, afară de timpul ce s-a întrebuinţat în secţiuni, n-a reclamat mai puţin decât şapte lungi şedinţe, de la 25 mai până la 6 iunie, şi şedinţa din 11 iunie, când s-a dat votul definitiv. Nu voi intra în amănunţimile acestor lungi discuţiuni, pentru că unii, şi din cei mai principali sprijinitori sau împotrivitori ai proiectului de lege elaborat de Comisiunea Centrală, sunt în viaţă; şi, cu toată rezerva şi delicateţa ce aş întrebuinţa-o, m-aş teme să nu intru în personalităţi. Îmi va fi însă permis a spune şi a mă mândri de aceasta, că în două lungi şedinţe, şi anume în zilele de 25 mai şi 1 iunie 1862, am combătut proiectul înfăţişat prin două lungi discursuri, care, fiecare în deosebi, n-au ţinut mai puţin de la patru până la cinci ore. Am avut de adversar puternic, şi prin marele său talent şi prin autoritatea sa de prim-ministru, pe Barbu Catargiu, cel mai mare şi mai convins orator al conservatorilor. În vehemenţa sa, el califica discursul meu de himeră, o himeră ciudată, paradoxală, o himeră cu capul de porumbiţă fagăduind multă blândeţe, cu trunchiul de aspic plin de venin şi cu coada de şopârlă măglisitoare, învinuindu-mă că am stigmatizat proprietatea cu cele mai degradatoare calomnii, cu un cuvânt, am sacrificat principiile lui Proudhon, care zice că proprietatea este o hoţie, că, în fine, am încheiat cerând cu multă umilinţă a se da ţăranului, ca un fel de milostenie, pământul ce-l cultivă astăzi. Când asemenea cuvinte se rostesc de către un prim-ministru ca Barbu Catargiu şi într-o Adunare ca cea din 1862, în care erau concentrate toate forţele conservatorilor întruniţi din amândouă ţările, rezultatul nu putea să fie decât acel prevăzut. În 11 iunie, aniversarea revoluţiunii din 1848 şi două zile numai după moartea funestă a lui Barbu Catargiu, ucis la uşile Parlamentului prin o mână criminală, din nenorocire rămasă necunoscută până asfăzi, majoritatea Adunării, speriată şi indignată de o crimă fără exemplu încă în analele ţărilor române, nu mai ascultă glasul dreptăţii, ci, împinsă de ură şi de răzbunare către ţărani, întru nimic solidari cu un asasinat nici dorit, nici pregătit, nici săvârşit de ei, a votat ştergerea tuturor drepturilor ţăranilor, luarea din mâinile lor a ogoarelor muncite de ei, dându-le însă drept mângâiere, ca pământ comunal, trei pogoane la moşii de câmp, două pogoane la moşii de mijloc şi un pogon şi jumătate la moşiile de munte, şi aceasta încă nu ca proprietate absolută, ci numai ca pământ arendat cu o chirie perpetuă, care urma mai târziu a se hotărî de către consiliul judeţean.

Iată tristul rezultat dobândit într-un timp care n-a ţinut mai puţin decât 14 ani, de la 1848 şi până la 1862.

Discutată a fost chestiunea în mod contradictoriu între proprietari şi între ţărani în sânul comisiunii mixte din Bucureşti, la 1848; discutată a fost chestiunea în sânul Adunării-mume ad-hoc din Iaşi, din 1857; discutată a fost chestiunea în sânul Comisiunii Centrale legislative din Focşani; discutată a fost chestiunea în prima sesiune a întâiului parlament al României unite; şi măsura emancipatrice, deşi înţeleasă de chiar adversarii ei, deşi studiată, coaptă prin atâtea şi atâtea lungi şi variate discuţiuni, tot se amâna din comisiune în comisiune, din Cameră în Cameră; şi ţăranul român tot a rămas neclintit în speranţele sale, tot a rămas supus legilor în fiinţă şi a urmat a fi modelul ordinei şi legalităţii.

Că legea votată de Cameră în ziua de 11 iunie, ca batjocură a aniversării zilei de 11 iunie 1848, când mişcarea naţională din Bucureşti a decretat marile principii politice şi sociale reclamate de poporul român, că acea lege, zic, nu putea avea fiinţă, nu putea fi aplicată, că era prin urmare moartă în însăşi ziua naşterii sale, au înţeles-o înşişi miniştrii care au urmat ministerului lui Barbu Catargiu. Însuşi bătrânul Arsachi, colegul şi coreligionarul repausatului ministru şi urmaşul său în scaunul prezidenţial, n-a cutezat s-o supună sancţiunii domneşti. Tot aşa a făcut şi ministerul Kretzulescu, care a succedat la putere ministerul Arsachi.

Când, la 11 octombrie 1863, am fost chemat în capul noului minister, am găsit proiectul în starea în care a fost trimis de către preşedintele Camerei preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Negreşit că nu aş fi cerut sancţiunea domnească la un proiect ale carui temelii eu şi cu toţi liberalii de orice nuanţe le-am combătut cu toată energia într-un şir de 16 ani neîntrerupţi. După ce în sesiunea Camerei din 1863 şi 1864 am prezentat proiectele de lege comunale şi judeţene, secularizarea mănăstirilor închinate şi neînchinate şi trecerea către stat a tuturor moşiilor mănăstireşti, reprezentând a patra parte din teritoriul României, şi am obţinut votarea lor, pot zice în unanimitate (adică şi de către conservatori şi de către liberali), şi alte legi de reforme liberale, în aprilie 1864, am înfiinţat în fine şi proiectul de lege rurală, astfel precum partidul liberal l-a fost prezentat în 1862 în opoziţiune cu proiectul de lege elaborat de Comisiunea Centrală; dar de aci lucrurile s-au încurcat într-un nod gordian. Numai pentru că proiectul de lege a fost prezentat şi că “Monitorul” a publicat în aceeaşi zi cuprinderea lui, am primit un vot de blam. Publicaţiunile însă erau necesare pentru a linişti populaţiunile rurale agitate de publicitatea dată proiectului de lege al Comisiunei Centrale. Ministerul şi-a dat demisia. Domnul nu a primit-o, şi Camera a fost prorogată pentru ziua de 2 mai. În această zi de adunare, din momentul suirii la tribună a biroului său, a declarat că nu voieşte a trata cu mine nici chestiunea rurală, nici reforma legii electorale octroiată de străini prin Convenţiunea din Paris. Mă opresc aci. Descrierea cauzelor care au provocat lovirea de stat din 2 mai, precum şi consecinţele acestui act afară din lege nu pot forma obiectul unei simple conferinţe. Şi apoi descrierea evenimentelor din 1864 ar constitui încă o istorie de actualitate, şi nu cred că aş face bine dacă m-aş însărcina, cel puţin acum, cu facerea acestei istorii. Mă voi mărgini numai a cita ca simple fapte înfăţişarea acestui proiect în dezbaterea Consiliului de Stat şi promulgarea sa în ziua de 14 august 1864. Dezbaterea acestei legi a ţinut mai multe zile în Consiliul de Stat, prezidat de însuşi domnul. Şi aci simt o datorie de a exprima şi astăzi recunoştinţa mea vicepreşedintelui acelui corp investit atunci cu puterile legiuitoare, Costache Bozianu, şi membrilor săi: A. Creţulescu, G. Vernescu, A. Papadopol-Calimach, P. Orbescu, D. Bolintineanu, G. Apostoleanu, şi câtorva altor spirite luminate, care m-au ajutat în greaua întreprindere.

Proiectul meu s-a modificat în bine, dar am gasit împotrivire la propunerea mea de a se aplica legea de îndată, adică de la viitorul 23 aprilie 1865.

Majoritatea Consiliului de Stat, cu care s-a unit şi domnul, n-a primit imediata aplicare, ci a amânat-o după trei ani. O asemenea legiuire, o legiuire socială, amânată în aplicarea ei dupa trei ani, atunci când ţara întreagă, proprietari, arendaşi şi mai ales ţărani, toţi în picioare, aşteptau cu nerăbdare o soluţiune definitivă şi imediată, o asemenea amânare, zic, însemna însăşi condamnarea şi sfărâmarea legii.

Imediat după votul Consiliului de Stat, eu am depus demisiunea mea în mâinile domnitorului, declarând că, în calitate de ministru de interne, eu nu puteam răspunde de ordinea publică, că nu aveam îndestule mijloace de execuţiune, pentru că, odată ce se va lăţi Buna-Vestire a desfiinţării clăcii, a liberării braţelor şi a emancipării ogoarelor lor de orice sarcini şi angarie către stăpânii de moşii, să pot îndatora pe ţărani trei veri de-a rândul a mai face clacă sau boierescul.

“În dosul fiecărui clăcaş mi-ar trebui câte un jandarm, zisei domnului; şi dacă măria-ta ai avea atâţi jandarmi câţi sunt ţăranii, şi încă nu te-aş sfătui să faci de ei o asemenea întrebuinţare şi nici că ordinele măriei-tale ar fi ascultate, pentru că şi jandarmii (pe atunci se zicea “călăraşilor” dorobanţi) sunt clăcaşi sau fii de clăcaşi”.

Vorba francezului “la nuit porte conseil” s-a îndeplinit, spre fericirea ţării, spre gloria domnului.

Cuza vodă, mai bine avizat şi după o matură sfătuire cu el însuşi, a cumpănit temeiurile importante ale aplicării imediate a marii reforme. Mi-a înapoiat dar demisiunea şi m-a împuternicit cât să pledez înaintea Consiliului de Stat necesitatea de a reveni la ime diata aplicare a acestei legi. Consiliul de Stat şi ministerul am convenit ca legea să se puie în lucrare de la 23 aprilie 1865, împuternicit fiind însă guvernul de a înainta până atunci lucrările pregătitoare de constatare şi de marcare, prevăzute prin noul aşezământ. Primească aci recunoştinţa mea fostul meu coleg la acel minister şi actualul meu coleg în Academie, d-l N. Kretzulescu; nu mai puţin confund această recunoştinţă onorabilului d-l G. Vernescu şi colegului meu în Academie, d-l Alexandru Papadopol-Calimach, supravieţuitori, cu d-l Orbescu, din acel luminat Consiliu de Stat, care, puindu-se mai pe sus de toate consideraţiunile şi dificultăţile politice de pe atunci, au împreună lucrat şi puternic contribuit la săvârşirea unei reforme care a schimbat faţa economică a României. Legea s-a promulgat şi publicat în ziua de 14 august, şi până în ziua de 15 ea a fost împrăştiată mai în toate satele României şi în sunetul clopotelor citită şi binecuvântată în bisericile lor. Legea a fost precedată de o proclamaţiune a domnului Către locui- torii săteşti. Această proclamaţiune este testamentul politic al lui Cuza vodă. Mari greşeli el a făcut, dar această proclamaţie nu va pieri nici din inima ţăranilor, nici din istoria României. Să-mi fie permis a da citire proclamaţiunii: “Sătenilor! Îndelungata voastră aşteptare, marea făgaduinţă dată vouă de înaltele puteri ale Europei prin art. 16 al Convenţiunii, interesul patriei, asigurarea proprietăţii funciare şi dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit. Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de-a pururea, şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în fiinţă. Mergeţi dar, mai înainte de toate, la poalele altarului şi cu genunchile plecate mulţumiţi atotputernicului Dumnezeu pentru că prin ajutorul său, în sfârşit, aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimii mele şi mare pentru viitorul României! De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ proprietate şi moşie a voastră, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat.

Şi acum, după ce cu braţul Celui de Sus am putut săvârşi o asemenea mare faptă, mă întorc către voi, spre a vă da un sfat de domn şi de părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi, de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.

Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri.

De acum înainte, voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături decât acele ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru ambele părţi. Faceţi dar ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi din proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre. Mulţi din ei au lucrat cu toată inima, ca să ajungeţi la această frumoasă zi, pe care voi astăzi o serbaţi. Părinţii voştri şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre. Uitaţi dar zilele negre prin care aţi trecut; uitaţi ura şi toată vrajba; fiţi surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moşii, şi în legăturile de bunăvoie ce veţi mai avea de aci încolo cu proprietarii nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleiaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?

Stăpâni liberi pe braţele şi pe ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământ. Nu părăsiţi această frumoasă meserie, care face bogăţia ţării, şi dovediţi şi în România, ca pretutindeni, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiţi încă hărnicia voastră, şi ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri.

Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care de astăzi devin comune neatârnate şi locaşuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliţi-vă dar a le îmbogăţi şi a le înfrumuseţa; faceţi-vă case bune şi îndestulătoare; înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori. Înzestraţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai ales şi pretutindenea şcoale, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni.

Actul din 2 mai v-a dat la toţi drepturi; învăţaţi dar pe copiii voştri a le preţui şi a le bine întrebuinţa. Şi mai presus de toate, fiţi şi în viitor ceea ce aţi fost şi până acum şi, chiar în timpurile cele mai rele, fiţi bărbaţi de pace şi de bună rânduială; aveţi încredere în domnul vostru, care vă doreşte tot binele; daţi, ca şi până acum, pilda supunerei către legile ţării voastre, la a cărora facere aveţi şi voi de acum a lua parte; şi, în toată întâmplarea, iubiţi România, care, de astăzi, este dreaptă pentru toţi fiii săi. Şi acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bunăvoie, care înalţă şi îmbogăţeşte; şi Dumnezeul părinţilor noştri să binecuvânteze sămânţa ce veţi arunca pe cea întâi brazdă liberă a ogoarelor voastre”. Câteva cuvinte şi voi sfârşi. Aplicarea legii rurale a dat loc, pe alocurea şi mai ales în Ţara Românească, la dureroase strâmbătăţi. În Moldova, ogoarele ţărăneşti fiind alese încă prin legea lui Grigore Ghica din 1850, strămutarea posesiunii nu s-a făcut în genere decât în urma necesităţilor de comasare. Nu a fost tot aşa în Muntenia. Aşa mai toate moşiile erau lucrate numai de ţărani şi pe toată întinderea, schimbându-se ogoarele mai anual, după necesităţile agriculturii; a trebuit mai întâi dar a se aplica legea lui Ştirbei vodă, adică a se determina pe pământ întinderea ogoarelor cuvenite ţăranilor, şi de aci multe nedreptăţi. Şi cu toate aceste, în toată întinderea României o singură strigare de nemulţumire n-a izbucnit din gura ţăranilor, un singur braţ nu s-a ridicat pentru silnice fapte sau răzbunări. În Austria, în Rusia, aplicarea legii rurale a dat loc la mii de acte de crude represalii; mii de case ale proprietarilor au fost date pradă flăcărilor şi sute de proprietari au căzut victime sub topoarele ţăranilor, transformaţi în fiare sălbatice.

În România, o linişte perfectă; intr-o sărbătoare generală, aplicarea legii emancipatrice s-a făcut fără a se preface în cenuşă o singură casă din ale foştilor stăpâni, fără ca să se smulgă un singur fir de păr din ale marilor proprietari.

Când, 14 ani în urmă, la apelul viteazului lor domn şi căpitan, ţăranul român, soldat de linie sau dorobanţ ori călăraş, după două sute de ani de umilinţă, în câmpiile Bulgariei şi în faţa tăriilor Plevnei, a dat piept duşmanului, ţăranul român, zic, prin vitejia sa, prin înfruntarea morţii, a dovedit că astădată el avea o patrie de iubit şi de apărat şi că în spatele lui, dincoace de Dunăre, el avea pentru dânsul şi pentru familia sa o părticică de pământ, proprietate şi moşie a lui şi a copiilor săi.

Sire, În timpul lui vodă Cuza s-a desfiinţat claca şi s-au împroprietărit sătenii. Aceasta a fost o mare îmbunătăţire a stării lor materiale.

În timpul domniei maiestăţii-tale, s-a făcut mai mult. Opera începută s-a continuat.

Însurăţeii din 1864 au capătat pământurile ce li se acorda de lege şi alţi săteni au fost împroprietăriţi. Dar ceea ce s-a făcut mai mult a fost că i s-a dat ţăranului, pe lângă pamânt şi sapă, puşca, ca sa-şi apere ţara. Atunci am văzut cu toţii cum paşnicul ţăran a devenit oştean voinic, oştean viteaz, care se uita la moarte cu dispreţ şi care a reînviat, pe câmpul de batălie, gloria strămoşilor noştri.

Aceasta e mult, foarte mult, dar nu e destul. Trebuie să mergem înainte. Trebuie să facem ca la viitorul jubileu să vedem pe ţăranul român ajuns în poziţiunea în care glorioşii membri ai casei de Hohenzollern au adus pe ţăranii din Prusia. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe ţăranul nostru, ca el să aiba conştiinţa profundă şi energică de drepturile şi de datoriile lui, ca el să înţeleagă pe deplin că trebuie sa-şi pună viaţa pentru a-şi apăra ţara şi neamul. Doamnă, Maiestatea-voastră aţi citit o frumoasă poezie, prin care aţi încântat pe toţi câţi am avut fericirea a asista la această serbare. Dumnezeu v-a încununat cu cununa nepieritoare a poeziei, incât purtaţi două coroane: una a regatului şi alta a poeziei. Poezia ce aţi citit o cunoaştem acum toţi. Să-mi fie permis însă a destăinui o poezie încă necunoscută a maiestăţii-voastre. În anul trecut sta la Mirceşti mulţimea plină de întristare şi în doliu împrejurul trupului neînsufleţit al iubitului nostru poet Vasile Alecsandri. Deodată se vede înaintând în rând ostaşesc un mic corp de zece oameni, întristaţi, dar mândri. Erau cei “nouă din Vaslui şi cu sergentul zece”, care veneau să păzească sicriul celui care i-a cântat cu atâta răsunet. După ultima binecuvântare a bisericii, se auzi comanda militară: “Nouă din Vaslui şi cu sergentul zece! Înainte! Ridicaţi!” Atunci cei zece au plecat steagul cel zdrenţuit de glonţuri pe sicriul marelui bărbat care a cântat cu putere vitejia ostaşilor români şi, ridicându-l, l-au coborât cu mâinile lor în îngustul mormânt. Această inspiraţiune poetică venea de la maiestatea-voastră şi este una din cele mai frumoase şi mai patriotice poeme. Era ultima salutare ce trimitea ţara, armata şi maiestateavoastră celui iubit şi plâns de toţi. Sire, Aţi condus ţara în grele timpuri la izbândă; i-aţi făurit independenţa, şi din cele două ţărişoare aţi format tânărul regat român glorios şi respectat. Aceasta nu s-a putut dobândi decât prin mare stăruinţă şi mare înţelepciune. Ele aparţin maiestăţii-voastre, care aţi fost în capul naţiunii. Să trăiţi, maiestatea-voastră, lungi ani încă, ca cu aceeaşi înţelepciune să conduceţi ţara; iar moştenitorul vostru să ia învăţătură, ca să urmeze şi el, cu aceeaşi stăruinţă şi înţelepciune, lucrarea cea mare a redeşteptării şi a înălţării neamului românesc.

Related External Links

Etapele dezrobirii ţiganilor

Într-un articol publica în anul 2009 pe care îl puteţi găsi aici Jurnalul Naţional scrie despre dezrobirea ţiganilor din ţările române. Robia ţiganilor era doar un alt nume pentru sclavie, a avut loc pe etape pe măsură ce ideea a percutat în societatea românească. Aşa cum era şi normal, legalizarea ţiganilor ca oameni liberi a fost legiferată separat în fiecare ţară.

Anul acesta s-au împlinit 154 de ani de la ultima etapă a acelor evenimente.

Cronologia măsurilor de dezrobire
Muntenia (Ţara Românească)
16/28 martie 1843. Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a votat Legea pentru desfiinţarea dajnicilor de sub administraţia Vorniciei temniţelor şi trecerea lor sub admi­nistraţia ocârmuirii judeţelor.
Promulgată prin Ofis domnesc la 22 martie/2 aprilie 1843. Întâia lege prin care se desfiinţa robia pentru o categorie de ţigani ai Statului, categorie socială scoasă din evidenţele fiscale ale Vorniciei temniţelor şi trecerea sub admi­nistraţie civilă.

28 august/9 septembrie 1843. Dispoziţia circulară a Ministerului Treburilor din Lăuntru al Ţării Româneşti, prin care proprietarii de ţigani erau obligaţi ca în termen de 18 luni să se îngrijească de “statornicia ţiganilor nomazi în aşezări şi în case, fie pe propriile moşii, fie pe alte altora”. Cei găsiţi după un an şi jumătate umblând prin ţară urmau să fie aşezaţi de către autorităţi pe domenii ale statului.

11/23 februarie 1847. La propunera domnitotrului Gheorghe Bibescu, Adunarea Obştească a Ţărilor Române a adoptat o Lege prin care erau eliberaţi din robie, fără nici un fel de despăgubire, “ţiganii Mitropoliei şi episcopiilor, mănăstirilor, matocurilor bisericeşti şi ai oricăror alte aşezăminte publice”.

9/21 iunie 1848. În Proclamaţia de la Islaz a revoluţionarilor munteni era menţionat un articol privind “emanciparea robilor ţigani, fără nici un fel de despăgubire”.

26 iunie/8 iulie 1848. Guvernul Provizoriu de la Bucureşti a decretat “eliberarea robilor ţigani ai boierilor, începând cu data de 10/22 iulie 1848”.

22 noiembrie/4 decembrie 1850. Dom­nitorul Barbu Ştirbei a interzis prin Ofis ca “familiile de ţigani să mai fie despărţite prin donaţii sau vânzare; Ofisul interzicea, de asemenea, vânzările de ţigani sub patru membri (atunci când era vorba de una până la trei familii). În cazurile respective, proprietarii particulari erau “obligaţi să se adreseze Visteriei care-i răscumpăra şi-i punea în libertate”.

8/20 februarie 1856. Decretată legiuirea pentru emanciparea ţiganior din Ţara Ro­mâ­neas­că. S-a desfiinţa robia ţiganilor aparţinând proprietarilor particulari, cu despăgubire de 10 gal­beni pentru fiecare persoană, plătită eşa­lonat în mai mulţi ani. Ţiganii erau obligaţi să se statornicească, fiindu-le interzisă stră­mu­ta­rea pe o perioadă de 10 ani (două perioade fiscale a cinci ani fiecare).
Astfel, în Moldova şi în Muntenia, deveneau oameni liberi, peste 250.000 de foşti ţigani robi.

Moldova
31 ianuarie/12 februarie 1844. La pro­punera domnitorului Mihail Sturtza, Adunarea Obştească a Moldovei a votat “Legea pentru re­gularizarea ţiganilor Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor îndeobşte”, în baza căreia “ţiganii aparţinătorii Bisericii şi aşezămintelor mănăstireşti – deveneau liberi”.

August 1848. Mihail Kogălniceau a elaborat programul revoluţionar intitulat “Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova”, ce cuprindea un articol referitor la “desfiinţarea robiei ţiganilor”.

10/22 decembrie 1855. Adunarea Obştească a Moldovei şi domnitorul Grigore Al. Ghica au adoptat “Legea pentru desfiinţarea robiei şi regularizarea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare către stat”. Ţiganii aflaţi în proprietăţile private erau eliberaţi din robie, cu drept de strămutare de pe o moşie pe alta. Despăgubirea proprietarilor se fixa la 8-4 galbeni de persoană, în funcţie de categorii – lingurari, respectiv lăieşii. “Invalizii şi sugarii” erau exceptaţi de la despăgubire.

Related External Links

Zi naţionala a dezrobirii ţiganilor din Romania

În cursul săptămînii trecute a apărut o ştire pe pagina web a TVR care spune că reprezentantul minorităţii ţigăneşti în Parlament, deputatul Păun Nicolae a propus ca în fiecare an pe 20 februarie să fie comemorată dezrobirea ţiganilor din România. El dorea ca Ministerul Culturii să asigure fonduri pentru organizarea de manifestări publice dedicate acestei zile, iar în manualele şcolare să fie introdus un capitol despre perioada de robie a ţiganilor din istoria României. Senatul a respins proiectul.

Cu acel prilej s-a pus problema denumirii etniei: ţigan sau rrom? Senatorii au arătat ca denumirea de romi a fost dată printr-o rezoluţie a Consiliului Europei în perioada negocierilor de aderare a României la comunitatea europeană.

Related External Links