Un articol vechi de 5 ani şi o zi din Bihoreanul încearcă să îi prezinte pe ţiganii din judeţul Bihor şi reuşeşte destul de bine. Am preluat aici o parte, sper să vă motiveze să citiţi în continuare aici.

Femei cu fuste-nflorate şi bărbaţi oacheşi, cu pantaloni-burlan şi pălării cât umbrela. Balabuste cu pielea uscată, însoţite de bărbaţi sfrijiţi ce cară cine ştie ce resturi de mâncare. Şi unii, şi ceilalţi strigă din gât aceleaşi cuvinte fără noimă, născocite parcă anume pentru a nu fi de nimeni desluşite.

Cine ştie de unde au venit, ce vânt i-a adus încoace, din ce trăiesc şi dacă vor intra vreodată “în rândul oamenilor”? Învingându-le neîncrederea, temerile şi împotrivirea, BIHOREANUL a căutat răspunsurile în lumea lor necunoscută şi închisă.

“Cărţile vorbesc…”

Despre ţigani nu se ştie dacă vin din India ori din Egipt. Unii zic că însăşi denumirea le arată originile hinduse: “ţi-gange”, adică de la râul Gange, alţii că ar fi urmaşii robilor regilor egipteni, “faraoni”, “magraoni”, “egipcani”.
Lipsite de cărturari, neamurile ţigăneşti sunt cunoscute doar în parte, şi numai datorită “gagiilor”, cum sunt numiţi cei din afara etniei. Un asemenea “gagiu” a fost istoricul George Potra, care a descoperit prima referire documentară la ţiganii români. Actul fusese întocmit în 1385 de domnitorul Dan Vodă al Ţării Româneşti, pentru a dărui unei mănăstiri 40 de ţigani. Pe atunci, ţiganii erau “domneşti” (ai voievodului), “boiereşti” (folosiţi de boieri la treburile casei, ca vizitii, rândaşi şi lăutari) şi “vătraşi” (semi-liberi, aşezaţi în sate). Spre deosebire de ţiganii moldoveni şi munteni, cei din Ardeal au fost mereu supuşi asimilării. În 1783, împăratul Iosif al II-lea a dat chiar o lege specială prin care erau obligaţi să nu-şi vorbească limba, să renunţe la portul tradiţional şi să nu se mai căsătorească între ei.

 

Tot în articol este făcută o recapitulare a neamurilor ţigăneşti în funcţie de meseriile lor după cum urmează:

l căldărarii – fabricanţi de găleţi, tingiri, cazane, sobe, burlane
l aurarii sau băieşii – la început, culegeau aurul din râuri, cu timpul învăţând să-l prelucreze
l rudarii – făceau rude, adică pari din lemn pentru grădini, apoi au învăţat să facă şi alte obiecte din lemn, în special mături şi linguri (se mai numesc lingurari, denumire extinsă şi pentru numele de familie)
l lăieşii sau lăieţii – prelucrau fierul; o denumire recentă a lor este cea de fierari sau lăcătuşi (de unde şi numele Feraru, Lăcătuş)
l lăutarii – muzicanţi, scripcari
l ciurdarii – îngrijeau vitele locuitorilor de la ţară
l geambaşii – furau, creşteau şi vindeau cai, confecţionau harnaşamente
l ursarii – îmblânzitori de urşi, cu care dădeau “spectacole” de circ
l netoţii – cei care nu aveau nici o meserie şi trăiau din furturi