Ţiganii din România (1919-1944)

Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944)*

Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală inaugurează cu acest volum o serie de restituţii documentare privitoare la minorităţile din România. Se intenţionează astfel alcătuirea unui corpus de mărturii menit să satisfacă exigenţe ale cercetării, prin accesul direct la sursele indispensabile oricărei reconstrucţii istoriografice.

Deşi ar putea părea pentru moment provocator, volumul de documente referitoare la Ţiganii din România (1919-1944)* vine să acopere o lacună informaţională adeseori invocată. Cronologic, mărturiile istorice date la iveală acum abordează cel puţin două momente importante din trecutul acestei etnii: efortul de a se crea o Asociaţie Generală a Romilor din România şi, un aspect de un tragism rar întâlnit, deportarea ţiganilor – cu tot cortegiul de suferinţe şi pierderi umane – în Transnistria în vremea regimului Ion Antonescu. Sunt puse de acum în circulaţie, pe lângă un număr compact de 365 documente, şi câteva mărturii directe ale unor supravieţuitori ai holocaustului, iar mai multe hărţi şi ilustraţii completează armonios şi sugestiv ceea ce poate deveni o veritabilă frescă din istoria acestei etnii. Pentru realizarea acestui volum au fost defişate o serie de fonduri documentare din Arhivele Naţionale ale României, îndeosebi aparţinând Inspectoratului General de Poliţie, Inspectoratul General de Jandarni, Prefectura Poliţiei Capitalei şi altor instituţii din ţară.

În felul acesta, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală caută să proiecteze ipostaze ale viitorului, când istoria diverselor minorităţi nu va mai constitui un element de tensiune, ci dimpotrivă, de valorificare a unui trecut comun, promotor al modernizării societale, cu temeinice argumente pentru cei ce doresc să construiască cu adevărat o Europă a tuturor, fără tensiuni artificiale care să lezeze, în fond, drepturile cele mai sacre ale individului.

Volumul poate fi achiziţionat în librăriile Polirom şi Erdélyi Magyar Könyvklub din România, precum şi la sediul din Cluj al Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală.

*Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944), volum editat de Lucian NASTASĂ şi Andrea VARGA, Cluj, Edit. CRDE, 2001, 684 p., ISBN 973-85305-2-0.

Sursa informaţiilor despre acest volum este aici.

Related External Links

Originea tiganilor

O legenda din 950 vorbește despre monarhul persan Bahram Gur ce și-a încheiat domnia în jurul lui 438. De aici aflăm primele mărturii despre niște nomazi, care se ocupau cu muzica, cunoscuți sub numele de luri. Astfel regele Persiei îi va cere suveranului Indiei 12.000 de luri care ar fi urmat să distreze auditorii și să se stabilească acolo pentru a deveni agricultori și a munci pământul primind în schimb fiecare, vite, măgari și grâne. 50 de ani mai târziu în poemul epic național persan Șah (Cartea Regilor) aflăm că lurii au mâncat grânele și vitele refuzând munca pământului, și au fost drept urmare izgoniți de către regele Bahram Gur.

De-a lungul vremii, cercetători renumiți ca John Sampson, Alexandru Paspati, Johan Dimitri Taikon sau pelerini ca Bernhard von Breydenbach, Arnold von Haff plasează țiganii (romii) în urma unor experiențe aprofundate în rândul triburilor hinduse sau indiene. John Sampson găsește originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând după cercetarea idiomului ca strămoși apropiați ai limbii romani (țigănească), limbile singhaleză, marathi, sindhi, punjabi, dardica și pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de băștinași). De asemenea graiul țiganilor (romilor) conține amprente exacte ale limbii sanscrite, fiind identificate peste 500 de cuvinte a căror origine indică poate fi ușor de recunoscut.

Conform dovezilor lingvistice, proto-țiganii (romi) au trăit în zona centrală a Indiei. A existat o migrație inițială către nord-vestul subcontinentului indian, urmată de migrația in afara Indiei.

Nu se cunoaște exact locul țiganilor (romilor) în societatea indiană. O ipoteză este aceea că ei ar fi facut parte din clanul războinic al rajpuților (casta Kșatriya). În 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. După înfrângerea suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războinic nord-indian Rajput (casta Kșatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ținuturile arabe și turce, și apoi în Europa.

O altă teorie susține ca strămoșii țiganilor (romilor) erau locuitorii orașului indian Kannauj, care au părăsit acest oraș în urma atacurilor lui Mahmoud din Ghazni.

Textul face parte din informaţiile despre ţigani introduse pe wikipedia aici.

Related External Links

Barbu Lautaru

Barbu Lăutarul (n. Vasile Barbu, ~1780, Iași – d. ~ 1860), a fost un cântăreț și cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutarul a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv și prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).

A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez “La Vie parisienne” relata în 1874 că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri.

Sursa biografiei este aici.

Related External Links

Johhny Raducanu

Pe numele sau adevarat, Raducan Cretu, Johnny Raducanu s-a nascut la 1 decembrie 1931, la Braila, intr-o familie cu indelungata traditie muzicala datind de 300 de ani, de pe vremea lautarului Petre Cretu Solcanu. A urmat studii muzicale liceale la Iasi si Cluj, continuate la Conservatorul `Ciprian Porumbescu` din Bucuresti. S-a impus ca muzician de jazz la contrabas inca de la 19 ani.

A colaborat cu trompetistul Art Farmer, trombonistul Slide Hampton, pianistii Friedrich Gulda si Guido Manussardi.
In 1987 devine membru de onoare al Academiei `Louis Armstrong` din New Orleans.
Marele jazzolog american Leonard Feather l-a numit `Mr. Jazz of Romania`.
Mentor al tinerei generatii , Johnny Raducanu este considerat un `monstru sacru` al jazz-ului romanesc.

Discografie selectiva:

`Jazz Made in Romania/Johnny Raducanu and Teodora Enache Live in San Francisco`, Mediaround, USA, 2002.
`Jazz Behind the Carpathians: Johnny Raducanu meets Tedora Enache`, Green Records, 1999
`Johnny and His Friends`, 1998
`Impresii`, 1981.

Sursa biografiei este aici.

Related External Links

Stefan Banica senior

Ştefan Bănică senior este amintit în primul rînd ca actor, mai puţin ca lăutar, dar a cîntat şi romanţe şi cîntece de petrecere.

Ștefan Bănică (senior) (n. 11 noiembrie 1933, Călărași – d. 26 mai 1995) a fost un actor complex de teatru și film. S-a mai remarcat ca un bun cântăreț.

A realizat un cuplu comic celebru alături de Stela Popescu în spectacole de revistă și divertisment la televiziune.

Interpretarea pieselor muzicale, din care amintim “Îmi acordați un dans”, “Cum am ajuns să te iubesc”, “Gioconda se mărită”, “Hei, coșar, coșar” și “Astă seară mă fac praf”, au rămas nemuritoare.

Fiul său, Ștefan Bănică junior i-a urmat cariera atât în actorie, dar mai ales în muzică. Moartea sa din 1995 a provocat multa durere in sufletele tuturor iubitorilor de muzica usoara, de film si nu numai.

Filmografie

  • Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
  • Harababura (1990)
  • De ce trag clopotele, Mitică? (1982)
  • Singur printre prieteni (1979)
  • Nea Mărin miliardar (1979)
  • Cianura și picatura de ploaie (1978)
  • Septembrie (1978)
  • Fair Play (1977)
  • Păcală (1974)
  • Proprietarii (1973)
  • Brigada Diverse intra in actiune (1970)
  • Brigada Diverse in alerta (1971)
  • Cîntecele mării (1970)
  • Vin cicliștii (1968)
  • Zile de vară (1968)
  • Împușcături pe portativ (1967)
  • Tunelul (1967)
  • Golgota (1966)
  • Dincolo de barieră (1965)

Sursa biografiei este aici.

Related External Links

Anton Pann

n. 1796 (?), Sliven (Bulgaria) – m. 2 nov. 1854, Bucuresti.

Poet si folclorist.

Dupa moartea tatalui sau, caldararul Pantoleon Petrov, mama, grecoaica Tomaida, emigreaza cu cei trei copii in Basarabia, apoi la Bucuresti (1812).

Cu o existenta de „picaro”, bogat colorata de episoade sentimentale, PANN nu s-a bucurat de o instructiune sistematica, fiind un autodidact. invata la scoala lui Petru Efesiul „mestesugul muzicii bisericesti si pe acela al tiparului” (1816-1819).

De pe acum adapteaza cantari liturgice grecesti la noul sistem de psaltichie. in 1821 il gasim la Brasov, refugiat probabil din pricina „zaverei” lui Tudor Vladimirescu; tine lectii de „musichie” maicilor de la Manastirea Dintr-un Lemn (1826) si fuge cu una dintre ele, Anica, la Brasov, apoi la Bucuresti (1830), unde traduce, colporteaza si tipareste Versuri muzicesti (1830), Hristoitia (1834), Noul Ero-tocrit (1837) s. a. Ocupa catedra vacanta de la Seminarul Mitropoliei (1842), devine proprietar de tiparnita (1843). In 1848, din pricina molimei de holera si a revolutiei, se fixeaza la Ramnicu Valcea. Se reintoarce la Bucuresti, unde si moare de tifos, fiind inmormantat in curtea bisericii Lucaci. Publicand mai multe carti de muzica ecle-siastica, in care adaptase linia melodica greceasca textului romanesc (de ex., Basul teoretic si practic al musicii bisericesti sau gramatica melodica, 1845), P., fara a avea constiinta geniului sau, „poezeste” si „romaneste” imensul tezaur paremiologic peninsular (rural si urban), struc-turandu-1 in celebra Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii (1847), precum si in nu mai putin cunoscutele Fabule si istorioare (1839, 1841), O sezatoare la tara sau Povestea lui Mos Albu (1851-1852) s. a. Aflat la temelia balcanismului literar romanesc, continuand „linia filosofilor populari ai antichitatii, ramasi multa vreme ca un tip viu in Orient, in intinsa arie a Bizantului” (Tudor Vianu), PANN este un adevarat Esop al literaturii noastre, chintesentiind intelepciunea milenarei umanitati rasaritene.

Incontestabil prin obarsie, balcanismul celui ce tiparea un Dialog in trei limbi (1848) este definibil si ca punct de confluenta istorica, anume trecerea de la secolul al XVIII-lea la cel de-al XlX-lea. intalnirea Orientului anacronic cu Occidentul civilizator in niste mixturi realizate, la alta amplitudine, si de gandirea enciclopedica a lui Cantemir, in multe directii prefiguratoare, este caracteristica versului antonpannesc. Coabitarea rebuturilor fanariote cu noul climat ideologic duce la o tendinta de nivelare a mentalitatii acelui timp. De altminteri, pornind de la slavo-bizantinismul pareneticii lui Neagoe Basarab si trecand prin etapa greco-bizantino-slava, de relativ echilibru, mai exact spus, de fatisa infruntare a lui Cantemir, influenta greaca ajunge la apogeu – din ratiuni politice in primul rand – tocmai in vremea lui P., coexistand cu idealurile pasoptiste. Situatia aceasta paradoxala este expresia interna a „chestiunii orientale”, ce viza eliberarea sud-estului european de sub Semiluna si care ajunsese in sfarsit la o faza inaintata, contracarata insa de problema, mai noua, a „echilibrului european”. Contribuind la institutionalizarea culturii, PANN este un adevarat iluminist, in ciuda conformismului sau mic-burghez, a unei tipice „conceptii a supravietuirii”. Dotat cu vocatia sud-dunareana pentru epic, mai exact, pentru alegoricul contrat pe „talcul” moralizator, atat de raspandit in apologurile orientale, PANN surprinde trasaturi morale si ingroasa cu buna stiinta, provocand rasul aproape rabelaisian. Hohotul este punctat cu ironia ce pregateste morala sau o justificam cele mai multe din „istorioarele” legate intre ele prin tehnica incadrarii, regasibila in Ha–lima, dar trecuta printr-o autohtona scoala boccacciana. Dimensiunea prezentului se adauga firesc, golind Orientul de nota fabulosului cultivat in speta de catre firile romantice si exemplificand, in acelasi timp, realismul cantaretului aventurier. PANN inoata in realitatea palpabila, materiala. Animalele, pasarile, oamenii marunti, imparatii certifica – in comportament si intamplare -stravechi precepte morale. Acestea sunt apodictice, fara indoiala, dar departe de spiritul religios al scrierilor parenetice. Sensul nu mai este „de sus” (chiar daca si acesta este consolidat, la un Neagoe Basarab, de straturile paremiologice), ci porneste „de jos”, din creatia profana, laica, schimband definitiv raportul de forte si colorand specific o alta epoca istorica. Uneori, notiunile abstracte (cf. Norocul si Mintea din Fabule si istorioare) izvorasc din vointa inconstienta de clasicizare, in perfect acord cu hieratica folclorului, produs chintesentiat pe latura didactica. Ele actioneaza ca niste personaje de sine statatoare, dovedindu-si, succesiv, puterea asupra omului considerat un simplu pion, dar fara accentuarea orientala a fatalismului (intalnit totusi in finalul din Sultanul si pescarul). Tabloul consonant este acela al Orientului creionat in notatii fugare (camilele, Constantinopole, imparatul), asimilate insa de viziunea realista (imparatul ii spune negustorului cuscre), in cea mai fidela traditie a folclorului national. Lectia este clara, fara echivocuri, gasim de fapt o teza extrasa intelepciunii fara varsta. Ea va fi demonstrata in cursul intamplarii narate prin procedeul antonpannesc al „poezirii”. Schematizarea e voita si normala: Norocul polarizeaza bogatia (comoara gasita de catre cioban), excluzand complet factorul cugetare. Finalul aduce ideea desertaciunii materiale, desigur, fara lamento-ul „omnia vanitatum” cu care ne-a obisnuit poezia culta a Persiei, bunaoara, ci cu un sentiment al echilibrului, al bunului simt, imanent spiritualitatii peninsulare, reprezentat de Mintea ce compenseaza estetic si axiologic aceasta „istorioara”. Mijlocul cel mai convingator este disputa, conversatia, relatarea cu sub-texte, lapidara, rezumativa. O apetenta colosala pentru cuvantul intors pe toate fetele, multiplicat, rastalmacit s. a. ne intampina in istorioarele lui P., alcatuind, puse una langa alta, mozaicul unui baroc sui-generis. Mixtura sociala este ingrosata de neoanacreontism si traditie elenica inflorita, la finele veacului de mijloc, intr-o supralicitare a formelor peste un continut destul de firav. Tanguirile amoroase, ah-urile neogrecesti, prelungite din Conachi, sunt insa depasite, in fazele ulterioare Spitalului amorului, de robuste trasaturi peninsulare – sociabilitate, intelepciune extrasa din viata nu din carti, o filosofie, am spune, instinctiva si volubilitate spirituala, alaturi de „imaginatia araba” (G. Calinescu) sau „adaptabilitatea absoluta” (Pompiliu Constantinescu), aceasta motivabila istoric. Neologismele se intalnesc cu turcisme sau grecisme pe un fond de „romanie”, ilustrand un foarte subliniat proces de autohtonizare. E adevarat insa ca imaginatia plastica a autorului nu s-a eliberat total de rigiditatea formelor medievale. Spiritul de tranzitie este evident si in planul stilistic. Astfel, in Fabule si istorioare, ce vehiculeaza „pilde” universale, expresia supla, asociativa, se opune, mai ales in versurile de inceput, formelor gerundivale („mergand”, „strabatand” rimeaza cu „oarecand” etc). In continuare insa, pasta groasa a povestirii reduce mult din aceasta reminiscenta de hieratic. Textele sunt prin excelenta prozaice, PANN nefiind un liric si nici un romantic. Constructiile verbale, semnificand evenimentul, contribuie in egala masura si la generalizarea concluziilor morale. Pe „genericul” gerun-ziilor – sugerand continuitatea, permanenta – timpurile perfectului si prezentului dau masura epica, desi, sub raportul perspectivei ce detaseaza personajele conturan-du-le istoric si psihologic, „poezirea” este deficitara. Oamenii au rolul, in marea lor majoritate, de-a ilustra un precept, un fel de a vorbi – si aici se subliniaza virtutile de „comic pur” ale lui PANN -, sau o situatie. Amestecul de hieratic si dinamic, cu prevalarea celui de-al doilea termen, este vizibil intr-un semnificativ proces de nedeterminare a speciilor. Autorul vorbeste de „fabul-isto-rioare”, prin Povestea Vorbii intelege „proverburi, adica zicale (sic!) sau povestea vorbii”.

Nu altfel sunt construite Nezdravaniile lui Nastratin Hogea, celebrul florilegiu de provenienta orientala, sau O sezatoare la tara. Ca si Ion Creanga”>Ion Creanga, dar cu mai impura arta, PANN este un anonim. Continuand scoala filosofilor populari antici, el traduce si, intr-un fel, creeaza Archirie si Anadan. PANN se subordoneaza textului narativo-sapiential cu sfiala „vocii” anonime ce marturiseste totusi, printre randuri, inflexiunile altei vremi, detectabile si in orgoliul prea putin disimulat (si savuroasele „dedicatii” stau marturie) al semnaturii de pe aproape fiecare tiparitura. Pe de alta parte, intuind ca romanul popular supravietuieste celorlalte „carti” tocmai prin fondul paremiologic, scriitonil nostru il imbogateste tocmai pe latura sapientiala, marind numarul „povetelor”. Creatia lui PANN tine insa de altceva, anume de epicizarea in cadrul proverbului insusi, legat de altul si formand seria caracteristica artei sale. Alaturand parimiile, PANN le elasticizeaza de fapt, transferandu-le ceva din miscarea proprie relatarii epice si inchegand astfel un „inestimabil tratat de morala practica” (Tudor Vianu). Numai ca, in timp ce Diogene si Epictet apar in perioadele de amurg ale antichitatii, filosoful nostru -„nici prea econom, nici prea galanton” – puncteaza finalul evului de mijloc romanesc, putin glorios, ce echivaleaza in realitate cu rasaritul altei epoci, ce acordase deja lira lui Cirlova sau Alexandrescu. O data cu cristalizarea vietii noastre urbane, condeiul psaltului „ce la scris mereu sedea” reconstruieste cu patima indragostitului podoaba, indelung slefuita, a spiritualitatii rasaritene. Necunoscand nici melancolia, nici cizelura frazei lui Mateiu Caragiale, dar intalnindu-se pe linia unui realism nativ cu I. L. Caragiale (care va servi o lectie de genealogie orgoliosului sau fiu), PANN anunta nu numai structura Hanului Ancutei, de pilda, ci si – ca un homo duplex specific ariei sud-est europene – dimensiunea tragica a „Greciei statatoare” din Isaiiikul lui Ion Barbu.

OPERA

Versuri muzicesti. Bucuresti, 1830; Poezii deosebite sau Cantece de lume, Bucuresti, 1831 (1837); indreptatorul betivilor. Bucuresti, 1832; Hristoitie sau Scoala moralului. Bucuresti, 1834; Noul Erotocrit, Bucuresti, 1837; Poveste arabica. Bucuresti, 1839; Noul Doxastar, Bucuresti, 1841: Fabule si istorioare, Bucuresti, 1839 (1841); Basul teoretic si practic al musicii bisericesti sau gramatica melodica. Bucuresti, 1845; Poesii populare. Bucuresti, 1840; Memoria focului mare in Bucuresti in ziua de Pasti, Bucuresti, 1847; O sezatoare la tara sau Povestea lui Mos Albu, Bucuresti (1851-1852); inteleptul Archir cu nepotul sau Anadan, Bucuresti, 1950; Spitalul Amorului sau Cinta-torul dorului, I-VI, Bucuresti, 1850-1852; Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii, Bucuresti, 1852-1853; Nezdravaniile lui Nastratin Hogea, Bucuresti, 1853; Opere complete. Bucuresti, 1904 (ed. II, 1909); Povestea vorbii, ed. noua, completa si ilustrata, cu o introducere de M. Gaster, Craiova, 1936 (ed. II, 1943); Opere alese, I-II. cu un studiu critic si glosar de N. Mihaescu, Bucuresti, 1941; Cantece de lume, transcrise din psaltica in notatia moderna, cu un studiu introductiv de Gh. Ciobanii, Bucuresti, 1955; Scrieri literare, I-III, text, note, glosar si bibliografie de R. Albala si I. Fischer, pref. de PANN Cornea, Bucuresti, 1971; Felurite, ed. ingrijita, studiu, antologie si note de M. Muthu, Cluj, 1973; Pilde si istorioare, antologie, postfata si bibliografie de D. Flamand, Bucuresti 1975; Povestea vorbii, postfata si bibliografie de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1982; Povestea vorbii, tablou cronologic si crestomatie critica de Al. Ruja, Timisoara, 1991; Istoria preainteleptului Archir cu nepotul sau Anadan. O sezatoare la tara sau Calatoria lui Mos Albu, ed. de I. Fischer, Bucuresti, 1996; Povestea vorbii, postfata de Antoaneta Mac ovei, Iasi, 1997.

REFERINTE CRITICE

G. Dem. Teodorescu, Operele lui Anton Pann, 1891; idem, Viata si activitatea lui Anton Pann, 1893; Ion Manole[I. Roman], Anton Pann, 1954; Perpessicius, Mentiuni de istoriografie literara si folclor, 1957; T. Vianu, Scriitori romani, I, 1960; O. Papadima, Anton Pann. „Cantecele de lume” si folclorul Bucurestilor. Studiu istorico-critic, 1961; PANN Cornea, Anton Pann, 1964; Luceafarul, nr. 38, 1968 (nr. omagial Anton Pann); Anton Pann. Studii si comunicari, 1972; D. Popovici, Studii, II, 1974; PANN Cornea, Oamenii inceputului de drum, 197 4; O. Papadima, Ipostaze ale iluminismului romanesc, 1975; M. Muthu, Literatura romana si spiritul sud-est european, 1976; M. Muthu, La marginea geometriei, 1979; E. Simion, Dimineata poetilor, 1980; C. Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, 1981; I. Dan, Anton Pann, 1980; Al. Piru, Istoria literaturii romane de la inceput pana azi, 1981; N. Manoles-cu, Istoria critica a literaturii romane, I, 1990; I. Negoitescu, Istoria literaturii romane, 1991; M. Anghe-lescu, in Romania literara, nr. 41, 1996; A. Rau, in Steaua, nr. 11-12. 1996; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 6, 1997; A. Rau, in Steaua, nr. 8, 1997.

Sursa biografiei este aici.

Related External Links

Toleranţa Spaniei pentru ţigani

Titlul complet al articolului la care fac referire este Time: “Toleranţa Spaniei faţă de ţigani. Un model pentru Europa?”, el se găseşte pe Adevărul.ro.

De-a lungul istoriei lor de cîteva sute de ani prin Europa ei au avut diverse roluri în interiorul popoarelor cu care au intrat în contact. Într-o măsură mai mare sau mai mică viaţa lor nomadă i-a caracterizat întotdeauna, chiar dacă mulţi au căutat să-i fixeze într-o anumită zonă pentru calităţile de meşteşugari şi de cîntăreţi pe care le-au dovedit. La noi au fost în primul rînd căutaţi ca meşteşugari şi abia apoi, de-a lungul timpului şi ca lăutari, dar în estul Europei s-a pus accentul pe partea lor artistică. Cam peste tot mulţi dintre ţigani au ajunsă să facă lucruri (în sensul de a îndeplini activităţi) pe care majoritatea populaţiei nu dorea să le facă. A fost o formă de adaptare mai puţin plăcută, dar a funcţionat. Asta a dus însă la o anumită marginalizare a lor, împreună cu hoţiile care le-au fost atribuite (mai mult sau mai puţin corect).

Acum o mare parte a europenilor în consideră pe ţigani ca aparţinînd unui grup social cu care nu doresc să aibă de-a face. Însă modelul spaniol de a confrunta şi gestiona problema ţiganilor de pe teritoriul lor este prezentat ca un exemplu pozitiv şi demn de urmat în rîndul statelor europene care aplică tot mai multe măsuri drastice şi restrictive ţiganilor stabiliţi ilegal în spaţiul comunitar. Articolul din Adevărul este interesant şi se merită citit.

Stereotipuri și țiganii (d)in România

Căutînd informaţii despre ţigani am găsit opinia lui Valeriu Nicolae despre ţigani şi stereotipurile care s-au format în legătură cu ei în ultimii ani. Şi sînt mai mult de o grămadă. Stereotipurile adică.

Opinia lui Valeriu este aici. Vă recomand să o citiţi.

Related External Links

Cine sint rudarii

În continuare este reprodusă o ipoteză susţinută de istoricul Ion Calotă prin care acesta caută să argumenteze că rudarii fac parte dintre ţigani, chiar dacă istoria acestora a avut un alt curs decît cea a restului etniei. Sursa textului este revista Lamura.

O populatie care a trecut de cele mai multe ori, in consemnarile oficiale, drept o ramura a tiganilor din Romania a fost cea a rudarilor. Aceasta populatie prezinta elemente de asemanare, dar mai ales de deosebire fata de tiganii de pe cuprinsul tarii. Din aceste motive este necesara o tratare mai atenta a informatiilor existente despre ei.
Istoricul Ion Chelcea aduce o importanta contribut ie in descifrarea unor nelamuriri legate de aceasta populatie in mai multe lucrari dintre care cea mai importanta este cea intitulata: Rudarii. Contributie la o “enigma” etnografica, (Buc., 1943).
De la acest istoric aflam, in primul rand, ca populatia care astazi poarta denumirea de “rudari” in Oltenia si Muntenia, in Ardeal se cheama “baiesi”, iar in Moldova “lingurari”1 .
Dar nu toti istoricii au fost de acord cu originea tiganeasca a rudarilor. Astfel, C.S. Nicolaescu- Plopsor in articolul intitulat Gurbanele2, considera ca rudarii nu sunt tigani ci romani, punand in discutie diferentele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate si alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul ca rudarii nu au fost niciodata robi, ci oameni liberi care aveau obligatia de a plati o dare anuala catre domnitor3 . La fel, este pusa in discutie atitudinea unanima a rudarilor in a se declara “daci” si nicidecum tigani. La fel, necunoas terea limbii tiganesti de catre aceasta populatie si nici consemnari ca ar fi cunoscut-o candva. Despre rudari, acelasi cercetator mai spune ca sunt si in Bosnia4 sub numele de caravlahi (“vlahi negri”, care pretind ca sunt veniti din Romania) si in Slavonia sub numele de coritari5. In Ungaria, aceeasi populatie poarta numele de baiasi si vorbesc aceeasi limba, adica un grai romanesc asemanator celui vorbit si de romanii din Banat si sudul Crisanei6.
La aceste serioase controverse in privinta originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care acestia le-ar avea fata de tigani. De remarcat este ca aceasta populatie nu vorbeste limba tiganeasca, se ocupa de prelucrarea lemnului, pe cand tiganii prelucreaza numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari prezinta sarbatoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de tigani. De asemenea, in comunitatile rudarilor nu exista nici una din regulile din comunitatile tiganesti (casatorie, relatii intre indivizi, judecata etc.), iar portul lor nu aminteste prin nimic vreo legatura cu portul clasic al tiganilor ci, mai degraba, este mult asemanator cu cel al romanilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului7 .
Pentru inceputul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse in cercetarile existente privind rudarii.
O ipoteza interesanta, in incercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus, in 1974, Ion Calota prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia, in care, adaugand la documentele istorice si argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, incearca sa argumenteze faptul ca rudarii sunt o ramura a tiganilor, chiar daca au avut un destin deosebit de al acestora.
Din mentiunile documentare rezulta ca rudarii erau deja in Tara Romaneasca in 1620. Precizarea apare intr-un hrisov al lui Gavril Movila catre ma- nastirea Cozia, in care se face specificatia “cum au fost si mai nainte vreme” ceea ce demonstreaza ca rudarii erau cunoscuti in zona inainte de aceasta data8.
Tinand cont de faptul ca ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudarie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”, denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul apare ca improprie. Si totusi aceasta denumire trebuie sa aiba o justificare, in contextul in care, dupa observatiile anterioare, intuim faptul ca rudarii nu au avut intotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely si ale lui M. Kogalniceanu, mentionate in prezenta lucrare, a rezultat ca la inceputul veacului al XIX-lea in tarile romane exista categoria de tigani “aurarii sau rudarii”. Astazi, insa, cei intalniti cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decat aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calota aflam ca “rudarii de la Alexandria si Rosiorii de Vede, care actualmente sunt caramidari, s-au ocupat odinioara cu extragerea aurului din nisipul Oltului”9, iar “rudarii din zona de munte, asa-zisii corfari (germ. dialectal Korf = cos impletit de nuiele), se mai numesc si baiesi, ca o amintire a faptului ca in trecut se ocupau cu mineritul”10.
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului ca intre actuala limba a rudarilor si dialectele vorbite de romani in sud-vestul Transilvaniei in secolele al XIV-lea si al XVII-lea exista o stransa legatura. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Muntilor Apuseni, “unde au lucrat in calitate de mineri in minele de aur sau ca spalatori ai nisipului aurifer din apele raurilor acestei zone”11.
Ion Calota presupune ca fiind la origine tigani, robi ce lucrau in minele de aur din Muntii Apuseni, initial, rudarii au vorbit propria limba, la care au renuntat treptat in procesul romanizarii lor, in contact cu aurarii romani de la care au invatat meseria si limba romana, “asa cum se vorbea ea atunci in aceasta parte a tarii”12 .
Acelasi autor presupune ca, din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au venit mai intai in Tara Romaneasca, coborand pe firul apelor aurifere spre Dunare. Apoi, dupa ce graiul romanesc cu baza carpatina a suferit influenta graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunarea in Bulgaria, unde o parte s-a indreptat spre vest, ajungand pana in Iugoslavia (coritarii), alta parte a ramas pe loc si traieste si astazi in Bulgaria, iar altii sau intors, dupa o vreme, in Tara Romaneasca, aducand cu ei cateva elemente lexicale bulgaresti, precum si obiceiul gurbanului”13 .
Rezulta din documente ca nu toti rudarii au trecut in sudul Dunarii, iar dintre ei, ulterior, o parte s-a intors in Tara Romaneasca.
Istoricul Ion Chelcea ne semnaleaza ca rudarii veniti din Bulgaria sunt numiti “turcani” sau “vlahuti” dupa sfera de influenta in care au trait.
“Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trairii lor pana tarziu sub turci: vor fi numiti “turcani” cum spre exemplu intalnim in satul Manastirea (cateva bordeie)”14 . Ceilalti rudari se numesc “vlahuti” dupa denumirea data de greci populatiei romanesti din Peninsula Balcanica (blahos, blahoi). Intre “turcani” si “vlahuti” sunt deosebiri si in privinta datinilor15.
In aceasta situatie, un prim element ne atrage atentia si anume acela al sarbatorii gurbanului. La populatii diverse de pe intinsul Turciei, exista sarbatoarea Kurban Bayrami (turc. kurban “jertfa, ofranda”16, bayram “sarbatoare, zi de sarbatoare”17) cu un ritual similar aceluia al gurbanului rudaresc. Dupa Ion Calota, termenul gurban isi are originea in mitologia ebraica, unde insemna “daruri in bani facute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de “sacrificiu, jertfa”, apoi la rudari in sensul de “jertfa”, constand din sacrificarea unui miel, insemnand in acelasi timp insusi animalul sacrificat18. Sarbatoarea nu este practicata de toti rudarii, ci numai de cei rotari si albieri19, adica de acei rudari “turcani” ce se afla in apropierea Dunarii. Aceasta sarbatoare nu este intalnita la rudarii corfari aflati in zonele subcarpatice si nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza imprumutului de catre rudari a sarbatorii gurbanului de la populatiile de origine turca, din Bulgaria, cu care au venit in contact.
Bazandu-se pe straturile de limba diferite, dupa diferentierea lor etnografica, Ion Calota emite ipoteza emigrarii rudarilor in valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, “poate chiar din locuri diferite ale aceleiasi zone mai largi a Muntilor Apuseni si evident avand itinerarii diferite pana la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea”20.
Odata cu saracirea filoanelor de aur si a nisipului aurifer din rauri, rudarii se pare ca au fost nevoiti sa-si abandoneze treptat meseria initiala21 si sa se apuce de prelucrarea lemnului cel mai usor de obtinut din luncile si vaile raurilor unde ei isi aveau salasele.
Intr-o anafora din 22 iunie 1794 a boierilor Tarii Romanesti cu privire la ocupatiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbarii meseriei rudarilor: “vara se ocupa cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind inghetate, se ocupa cu prelucrarea lemnului in obiecte de uz casnic”22.
In documentul de la 1620 si in alte documente din acea perioada exista specificatii clare din care rezulta ca rudarii erau considerati tigani: “… si alti tigani cati vor fi sezand printre locuri, ori mesteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrila Voda de la 1620)23, sau: “… sa-si ia dajdiile de la tiganii manastirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Voda dat catre manastirea Cozia)24.
Despre abandonarea limbii tiganesti de rudari, Ion Calota spune ca s-ar fi petrecut in zona Muntilor Apuseni, dar, fara indoiala, ca “abandonarea limbii tiganesti si adoptarea limbii romane a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”25, limba tiganeasca fiind, pana la urma, “invinsa”, au ramas rare elementele de substrat.
Ca element de substrat tiganesc in vocabular, Ion Calota citeaza cuvantul bengascu, inregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din tiganescul beng “drac, diavol”, la care se adauga, dupa spusele autorului, sufixul slav -ascu, precum si termenul sustaloi, inregistrat la Dragasani, pentru notiunea de “iepure” si care poate fi apropiat de tiganescul sosoi, cu acelasi sens de “iepure”26.
Explicatia putinatatii exemplelor de substrat, sustine acelasi lingvist, “o constituie diferentele mari de structura si origine dintre limbile romana si tiganeasca intrate in contact”27.
O problema pusa in discutie de istoricul Ion Chelcea este si aceea a existentei rudarilor “baltareti”, categorie de rudari atrasi de balta unde isi gaseau lemnul necesar si a rudarilor de “sat”28, ambele categorii aflate intr-un proces aproape deplin de romanizare prin ocupatii si obiceiuri. Generatiile mai noi pretind ca asa s-au pomenit in situatia de nerudari, pana de curand, “robi la boieri”, ocupandu-se cu munca campului, cu facutul caramizilor, fie de soba fie de casa”29.
In anul 1974, in urma unui studiu aprofundat, intreprins in zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calota ii clasifica pe acestia in trei categorii, in functie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari; traiesc mai ales pe vaile apelor unde gasesc lemn de esenta moale (plop, salcie, pluta) din care barbatii fac albii, linguri etc., iar femeile lucreaza fuse, furci de tors etc.
Corfari (cosari), care locuiesc in regiunea subcarpatica, in zona alunului, din ale carui nuiele femeile impletesc corfe (cosuri) si in zona fagului, din care barbatii fac hambare de pastrat faina, lazi si alte obiecte specifice.
Rotari, care lucreaza obezi, spite, juguri etc30.
Pornind de la observatia elementara generata de faptul ca prezenta acestei populatii a determinat demersuri lamuritoare atat de intense, putem considera ca, permanent, au existat o “tensiune” informationala si o disputa stiintifica legate de subiectul in sine. Provenienta acesteia este justificata, credem, de urmatoarele coordonate: curiozitatea majoritarilor fata de prezenta unei populatii atipice din punct de vedere rasial si cultural; pozitia categorica a rudarilor in a nu se recunoaste tigani, ci “altceva”, chiar daca in mod nedefinit; tendinta aproape generala de a-i asocia pe rudari etniei tiganilor pe baza unor asa-zise argumente rasial – antropologice, argumente, evident nestiintifice, si, oricum, insuficiente in situatia data; „ compatibilitatea culturala a rudarilor cu majoritarii prin limba si majoritatea traditiilor, dar si cu populatiile musulmane prin “nejustificata” sarbatoare a Gurbanului la o parte dintre ei; in acelasi timp, incompatibilitatea culturala deplina a rudarilor cu tiganii (traditii, obiceiuri, limba etc.);  capacitatea de integrare sociala mult sporita a rudarilor in comparatie cu cea a tiganilor.
Din cele evidentiate mai sus si din rezumarea principalelor teorii, rezulta, in mod logic, urmatoarele: „ informatiile despre subiect au fost intotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor intr-o teorie stiintifica unitara si coerenta; „ informatiile existente au fost contradictorii si derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis aparitia unor interpretari fanteziste care au adancit misterul originii acestei populatii; „ toate teoriile existente sunt pornite de la “realitati-efecte”, nu intotdeauna relevante, cu incercarea de determinare a unei “cauze” posibile si nu de la posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realitatile prezente; in primul caz ne situam pe o schema de gandire ascendenta cu ramificatii incontrolabile, iar in cel de-al doilea caz cu o schema de gandire descendenta cu ramificat ii controlabile si care permit revenirea si cautarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informatiilor cunoscute; „ teoriile existente pana in prezent sunt insuficiente in a elucida misterul existentei rudarilor atata timp cat singurul argument pe care se bazeaza incercarea de asimilare a rudarilor in lumea tiganilor este doar o presupusa compatibilitate rasiala rudari-tigani, considerata drept certa, desi nu are acoperire, “certitudine” care a generat “dovezi” utilizate ulterior ca “inatacabile”; datele existente nu au fost intotdeauna suficient analizate si corelate, astfel ajungandu-se la confuzii, asimilari superficiale si concluzionari in consecinta.
In cele ce urmeaza, propunem o analiza atenta a ipotezelor si datelor prezentate deja in acest capitol si adaugarea unor date noi, situatie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populatii.
Pornim analiza noastra de la etimologia cuvantului rudar, care, dupa cum am vazut deja, are, in limbile slave, semnificatia de “miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII si XIX, rezulta faptul ca in tarile romane existau “aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodata robi ca tiganii, aveau singuri dreptul de a cauta aur in raurile din tinuturile romanesti, dar aveau obligatia de a da anual domnului/ voievodului o anumita cantitate de aur. Facem observatia ca, in paralel cu rudarii (mineri de suprafata n.n.), in aceeasi perioada existau si “baiesii sau aurarii“ mineri de tip clasic pentru extragerea efectiva a minereurilor subterane. La aceste observatii o adaugam si pe aceea ca prelucrarea minereurilor se facea in asazisele rudarii, unde rocile extrase din subteran erau sfaramate in niste gropi speciale, urmand apoi cernerea si spalarea materialului si extragerea efectiva a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, in mod firesc, rudari. Si aceasta observatie ne ajuta sa constatam ca, in tinuturile romanesti, rudarul era diferit de baias31, dar complementar acestuia in tehnologia medievala de obtinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim sa-l analizam este acela al denumirii slave “rudar” in paralel cu aceea de “aurar”  cu sens echivalent si paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slava ne duce in timp in perioada osmozei culturale si lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni si slavii veniti pe acest teritoriu si asimilati. In acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflam urmatoarele:
“Raman doar statornice doua lucruri: intai, ca inraurirea etnica a slavilor cade impreuna cu petrecerea acestui neam de oameni in sanul nationalitatei romane de prin veacul al VI-lea pana la deplina lui absorbire de elementul romanesc prin veacul al XII-lea; al doilea, ca numele  geografice ramase din vremuri vechi in gura poporului roman i-au fost transmise de strabunicii lui pe pamantul Daciei, adica de daco-romani, cu toate ca ele astazi nu mai infatiseaza, in gura lui, o forma neinraurita”32.
De la acelasi istoric, care il citeaza pe Anonimus, aflam ca, la venirea ungurilor, armata lui Glad consta “din cumani, romani si bulgari”33. {i, tot de la acelasi istoric, aflam ca, in aceeasi perioada: “Al treilea principat aratat de Anonimus ca apartinand anumit romanilor, era acela al lui Gelu, care este aratat ca intinzandu-se in tara de dincolo de paduri, adica in Transilvania, unde s-ar afla rauri din nasipul carora s-ar culege aur.”34
Din cele mentionate rezulta faptul ca, la venirea ungurilor in Panonia si Transilvania (839), rudariile si rudarii existau pe malul raurilor cu nisip aurifer. Este de la sine inteles ca pentru desemnarea acestei realitati erau intrate in uz cuvintele ruda (“mina”), rudar (“miner”) si rudarie (“locul unde este prelucrat minereul”) datorita faptului ca ducatele lui Glad, Gelu si Menumorut erau parti componente ale taratului bulgaro-roman (676-1018), teritoriu unde limba slava a influentat semnificativ lexicul limbii romane prin cuvinte legate de ocupat ii, cult religios, toponimie etc.
O modalitate de influenta a limbii slave asupra celei romane, remarcata la nivelul lexicului, este aceea a adaugarii unor cuvinte slave care au dublat cuvintele de origine latina deja existente fara a le elimina (timp – vreme, vers – stih, comemorare – pomenire, arbore – pom, aurar – rudar etc.). De remarcat faptul ca si hrisoavele domnesti amintite in acest capitol al lucrarii precizeaza mai intai cuvantul care a existat initial in mod firesc in limba (cel latinesc), apoi pe cel imprumutat (cel slav): “aurarii sau rudarii”.
Chiar daca rudarii existau in acea perioada, nu avem, insa, pana in acest moment al cercetarii, certitudinea ca aceasta categorie umana ocupationala ii reprezinta pe stramosii genetici si culturali ai rudarilor care fac obiectul studiului nostru.
Pe moment, pentru a culege noi date despre ce s-a intamplat in zonele aurifere ale Transilvaniei, propunem intoarcerea in timp cu inca cinci secole, in perioada imediat urmatoare cuceririi romane.
Din documente, inscriptii si marturii arheologice referitoare la tehnologiile de exploatare efectiva a filoanelor aurifere, amintim cateva localitati importante in care romanii au extras aurul: Abrud, Zlatna, Boita, Brad, Cebe, Baia-Crisului, Rodna si in Banat, Sasca si Moldova35. La fel, Rosia Montana, Ruda-Barza etc. _n aceeasi idee, exista, inca din veacul al XVIII-lea, marturii ale spalarii nisipului aurifer aluvionar de catre romani, pe cursul Crisului Alb, de la Ruda pana la Brad36. Despre metoda romana de prelucrare a cuartului si nisipului aurifer avem importante marturii atat de la Plinius, cat si de la Diodor din Sicilia si Strabon37. Astfel, “dupa ce cvartul aurifer era scos din mina, (…) acesta era pisat in pive de fier si, apoi, spalandu-se faina pisata, elementele straine erau luate de apa, iar aurul, ca mai greu, ramanea pe fund si era adunat38.
Printre denumirile minelor romane citate mai sus, remarcam atat denumiri latine (Abrud, Brad, Baia-Crisului), slave (Rodna, Zlatna), dar si slavodacice (Ruda-Barza). Acest fapt denota continuitatea incontestabila a exploatarilor miniere cel putin din perioada stapanirii romane a Daciei si pana in zilele noastre, pentru o buna parte dintre ele.
Este firesc sa ne inchipuim ca monopolul acestor mine cu exploatari de anvergura era detinut de statul roman, fapt confirmat de prezenta unui procurator aurariarum, libert insarcinat cu gestiunea productiei acestor mine, subordonat direct impa- ratului39. Pe langa minele mari, existau si exploatari reduse, “gropi”, care apartineau unor particulari, fapt consemnat pe diverse tabule cerate pastrate din vremea romanilor.
Lucratorii minelor, in mare parte sclavi sau condamnati, se numeau leguli aurariorum si sunt consemnati intr-o inscriptie din acea perioada, impreuna cu alti sclavi40.
Grija romanilor pentru exploatarile aurifere ale Daciei este relevata de toti istoricii care au scris despre aceasta perioada. De la Theodor Momsen, aflam ca “populatia autohtona a fost alungata din partea cea mai buna a tarii, aceste meleaguri fiind colonizate, pentru regiunile miniere – cu o populat ie din muntii Dalmatiei, in rest cu locuitori deznationalizati, dupa toate aparentele, proveniti in majoritatea lor din Asia Mica”41 .
Dar, in Asia Mica, istoricii consemneaza mine de aur, fier si plumb, fapt care ne face sa credem ca romanii nu au adus in Dacia orice colonisti, ci, cu precadere, specialisti in minerit42 .
Bogatiile considerabile ale Daciei au determinat stapanirea romana sa aduca pentru colonizare populatii diverse, din toate partile imperiului: “Cum era normal, lotul cel mai important de colonisti lau furnizat provinciile vecine: Panonia, Moesiile, Tracia, regiunea iliro-dalmata, de unde proveneau grupuri mari Pirustae, Baridustae aduse sa exploateze minele”43.
In cercetarea intreprinsa, ne intereseaza, in special, ce s-a intamplat in teritoriile cucerite si stapanite efectiv de romani: Banatul, Transilvania si Oltenia. Din opiniile istoricilor aflam ca, pe langa populatiile invecinate, in special iliro-dalmate, in Dacia au fost adusi si colonisti din Orient, astfel: “pe teritoriul provinciei s-au descoperit suficiente dedicatii catre divinitati egiptene (…), microasiatice, siriene, chiar semito-iraniene (…); alti colonisti proveneau din Galii sau din Africa romana”44.
La cele spuse despre acesti colonisti trebuie facuta observatia ca, fiind proveniti din locuri atat de diferite ale imperiului, au fost obligati de imprejurari sa se inteleaga intre ei in limba latina. Mai facem observatia ca, in provinciile Dalmatia, Panonia, Tracia si Moesiile, procesul romanizarii era finalizat sau foarte aproape de aceasta stare; de aici concluzionam ca acesti colonisti erau deja vorbitori ai latinei vulgare.
In fond, cercetarea noastra, care incepe de la datele si ipotezele expuse mai sus, isi propune sa elimine una dintre cele doua posibile realitati contradictorii (rudarii sunt sau nu sunt tigani), parcurgand urmatoarea schema mentala dihotomica: – cum s-ar explica multiplele deosebiri dintre rudari si tigani, precum si refuzul categoric al rudarilor de a-si asuma identitatea de tigan, daca rudarii ar fi tigani? – cum s-ar justifica anumite asemanari dintre rudari si tigani precum si confuzia de identificare care persista in jurul acestei populatii, daca rudarii nu ar fi tigani? In acest caz, ce ar putea sa fie rudarii?
Din ipotezele expuse mai sus, rezulta ca meseria imbratisata initial de actualii rudari (aceea de miner aurar!) era practicata inca din perioada dacica, dar a luat o amploare cu totul speciala in perioada de dupa cucerirea Daciei de catre romani prin organizarea de imparatii romani, incepand cu Traian, a exploatarii zacamintelor aurifere; un element aparte il constituie aducerea in Dacia a specialistilor mineri din Dalmatia si Panonia, teritorii cucerite si romanizate cu mult inaintea Daciei.
De retinut este si faptul ca in perioada secolelor VII-XII, slavii au preluat exploatarile aurifere din Transilvania, in aceasta perioada aparand denumirea de rudar echivalenta cu cea de aurar. Facem observatia ca slavii erau agricultori, din acest motiv este de presupus faptul ca nu si-au adus propriii specialisti mineri, ci i-au preluat pe cei aflati pe teritoriul cnezatelor lui Glad, Gelu si Menumorut, cnezate componente ale taratului bulgaro-roman, dupa cum am vazut. Continuitatea exploatarii aurului pe aceste teritorii (Banat, Oltenia si Transilvania romana) este consemnata de documentele maghiare ca existand la venirea lor in Panonia si Transilvania.
In ceea ce priveste consemnarile rudarilor impreuna cu tiganii putem spune ca acestea s-au facut datorita aparentei asemanari rasiale desi, din punct de vedere antropologic, este evidenta o serie intreaga de deosebiri. De la C.S. Nicolaescu- Plopsor, aflam: “Ca mosii lor ar fi fost robi, nu-si aduce nimeni aminte, tipul tiganesc nu-l intalnesti la ei decat arareori si atunci e vorba de incrucisere”45.
La fel, foarte putin s-a discutat despre faptul esential, acela ca rudarii nu au fost niciodata robi, ca tiganii, ci doar aveau o obligatie anuala directa catre domnitor prin donarea unui coeficient din aurul scos de ei din nisipul raurilor: “atata aur aduna (rudarii n.n.) incat pot sa plateasca in tot anul, ca bir catre sotia Domnului, patru ocale de aur, cari fac 1600 drahme”46. In ceea ce priveste viata oamenilor, aflam ca: “acesti strangatori de aur aveau o viata cu mult mai buna decat fratii lor, vatrasii, si numai cu obligatiunea de a plati, pe timp de un an, o anumita cantitate de aur. Viata lor nu le cerea nici un efort si nimic din pretentiile civilizatiei, de care ei nu aveau nevoie; poate ca singura lor bucurie era faptul ca nu aveau un stapan direct si imediat”47.
Analizand cele mentionate de lingvistul Ion Calota in ceea ce priveste sustinerea originii tiganesti a rudarilor prin cele doua cuvinte, elemente de substrat lingvistic, aduse in argumentare: sustaloi si bengascu, facem urmatoarele observatii:
– izolarea permanenta a comunitatilor de rudari este un argument pentru pastrarea limbii lor si nicidecum pentru pierderea ei, exemplu fiind in acest sens si anumite categorii de tigani; continuand ideea, de fapt rudarii si-au pastrat “limba” si astazi, aceasta nefiind altceva decat un grai romanesc; cu atat mai mult este de sustinut aceasta idee cu cat chiar in contactul permanent al rudarilor cu majoritarii ei nu au renuntat la “limba” lor si nici la ideea ca sunt “daci”;
– analizand cele doua cuvinte de substrat lingvistic, constatam urmatoarele: su(s)taloi, cuvant gasit de Ion Calota la rudarii din zona Dragasanilor nu provine de la sosoi, ci are semnificatia, in graiul oltenesc, de “animal fara coarne” (animal sut, termen generic care include si iepurele)48;
– in ceea ce priveste termenul bengascu, intalnit de cercetator in aceeasi zona, la un singur subiect, credem ca este mai degraba un imprumut lingvistic aleatoriu sau intrat recent in graiul acelui individ prin existenta unei familii mixte (rudar-tigan); cuvantul nu poate sa fie rezultatul unui fenomen de bilingvism (presupus de autor prin adaugarea la cuvantul beng a sufixului slav-ascu etc.), ci un imprumut direct si nealterat din limba tiganeasca, deoarece, in aceasta limba, benghesko este forma de genitiv singular a substantivului beng, deci, in traducere directa, cu semnificatia “al dracului”; teoretic putem admite existenta izolata in graiul unor comunitati de rudari a unor cuvinte tiganesti, acest fapt putand fi pus in relatie directa cu procesul restrans de metisaj dintre rudari si tigani (pana in prezent, cercetatorii nu au semnalat existenta altor cuvinte tiganesti in graiul rudarilor);
– opinia unanima a cercetatorilor este aceea ca graiul rudarilor este romanesc49, de aici si denumirea rudarilor din Bosnia: caravlahi, adica “vlahi (romani) negri”; “caravlahii nu stiu alta limba decat limba romaneasca”50, iar aceasta limba e identica cu aceea pe care o vorbesc romanii din Oltenia”51;
– semnalam in argumentarea noastra existenta in graiul rudarilor a unor cuvinte latinesti, inexistente in alte graiuri romanesti; exemplu, la rudarii din Oltenia: cuvantul fascina “legatura de nuiele, vreascuri”, evident cu originea in latinescul fascia “legatura”;
Suntem cu totul de acord cu ideile cercetatorilor Ion Calota si Ion Chelcea in ceea ce priveste actuala ocupatie a rudarilor si cu originea sarbatorii gurbanului la rudarii turcani (obicei imprumutat de rudarii care au trecut Dunarea si s-au intors ulterior in Romania); inexistenta acestei sarbatori la alte categorii de rudari ne determina sa concluziona m ca este vorba de o traditie imprumutata in contactul unui grup restrans de rudari cu populatiile de origine turca din Balcani, apoi adus in Romania prin rudarii identificati ca turcani. Mai subliniem faptul ca toate celelalte traditii ale rudarilor sunt romanesti, ele pastrandu-se chiar si la caravlahii din Bosnia: “Prin cercetarea locuitorilor, a coloniilor caravlahe din Bosnia si mai cu seama cercetand oamenii batrani si intelepti, am aflat despre caravlahi ca sunt de origine Romani si ca sunt descendentii acelor Rudari (aurari) cari au emigrat din Tara-Romaneasca inainte cu cateva secole. Prin studiul limbei acestor Caravlahi si prin studiul datinilor nationale la nastere, nunta si moarte, apoi prin studiul celorlalte insusiri etnice ale acestei populatiuni, am putut constata ca traditiunea lor e adevarata”52.
Faptul ca nu exista dovezi ale unei migratii ale rudarilor din Banat sau alta parte a Romaniei in Panonia si Croatia, dar ca limba baiasilor din Ungaria, a rudarilor din Croatia, ca si a coritarilor din Slavonia este identica cu cea a rudarilor romani (din Romania sau emigrati in Bosnia) ne duce cu gandul la ceea ce confirma documentele din perioada imediat urmatoare cuceririi Daciei, anume faptul ca grupuri compacte de specialisti mineri din Panonia si Dalmatia au fost aduse in teritoriile proaspat cucerite de romani. Documentele consemneaza faptul ca doar o parte dintre “specialistii mineri” aurari din Dalmatia si Panonia au fost adusi in Dacia, ceilalti ramanand sa-si practice meseria de aurar in provinciile respective. Daca la cele spuse mai sus adaugam observatia ca singura migratie a rudarilor din tarile romane spre alte tari vecine este in Bosnia si Slavonia, rezulta ca rudarii din Croatia si baiasii din Ungaria, populatii care vorbesc aceeasi limba cu rudarii din Romania, sunt cu totii urmasii minerilor romani.
Inaintam ipoteza ca rudarii de astazi sunt, de fapt, urmasii acelor colonisti si sclavi care practicau mineritul, adusi in Dacia de romani, vorbitori ai unei variante de latina vulgara care nu este altceva decat actualul grai romanesc al rudarilor pastrat atat de bine datorita izolarii in care au trait acesti oameni aproape doua milenii. Acceptand aceasta ipoteza, ne justificam si incapatanarea cu care rudarii s-au declarat tot timpul “daci”, au vorbit numai limba romana si au avut mereu traditii identice cu cele ale majoritarilor (cu exceptia gurbanului, traditie intalnita numai la rudarii turcani). La fel, are justificare statutul lor de oameni liberi in toata perioada medievala si, ulterior, cu totul diferit de cel al tiganilor, robi in aceasta perioada53, asa cum arata documentele. Chiar daca nu sunt daci autohtoni, rudarii sunt o populatie, adusa in Dacia de romani, imediat dupa cucerirea acestui teritoriu, naturalizata in Dacia Romana si, in consecinta, vorbitoare a unui grai romanesc cu originea in graiurile latine definitivate si vorbite inca din secolul I, deceniul al VII-lea in Dalmatia si Panonia54.
Adevarata origine a acestei populatii, adusa de romani in sec. I in Dalmatia si Panonia55, apoi, de aici, stramutata partial de imparatul Traian in Dacia, ramane, pentru moment, necunoscuta56.
Astazi, rudarii sunt din nou pusi in situatia sa-si paraseasca meseria din cauza posibilitatilor din ce in ce mai restranse de a-si vinde produsele. Ei incearca sa supravietuiasca adaptandu-se
unor munci legate in mare parte de prelucrarea lemnului, “la padure”, angajandu-se in special ca lucratori ai trusturilor forestiere, dar si ca agricultori la solicitarea majoritarilor.
Desi au avut parte de o viata atat de particulara, presarata cu multe greutati, ei au reusit sa se integreze deplin in societatea romaneasca, ca si in alte tari, neridicand nici una dintre problemele de integrare pe care le ridica tiganii. Ei muncesc, isi trimit copiii la scoala si sunt deplin integrati din punct de vedere socio-cultural in lumea contemporana. Putem spune, fara riscul de a gresi, ca astazi rudarii din Romania sunt romani, procesul lor de romanizare fiind definitivat in cei aproape 2000 de ani de cand locuiesc pe acest teritoriu.

O populatie care a trecut de cele mai multe ori, in consemnarile oficiale, drept o ramura a tiganilor din Romania a fost cea a rudarilor. Aceasta populatie prezinta elemente de asemanare, dar mai ales de deosebire fata de tiganii de pe cuprinsul tarii. Din aceste motive este necesara o tratare mai atenta a informatiilor existente despre ei.
Istoricul Ion Chelcea aduce o importanta contribut ie in descifrarea unor nelamuriri legate de aceasta populatie in mai multe lucrari dintre care cea mai importanta este cea intitulata: Rudarii. Contributie la o “enigma” etnografica, (Buc., 1943).
De la acest istoric aflam, in primul rand, ca populatia care astazi poarta denumirea de “rudari” in Oltenia si Muntenia, in Ardeal se cheama “baiesi”, iar in Moldova – “lingurari”1 .
Dar nu toti istoricii au fost de acord cu originea tiganeasca a rudarilor. Astfel, C.S. Nicolaescu- Plopsor in articolul intitulat Gurbanele2, considera ca rudarii nu sunt tigani ci romani, punand in discutie diferentele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate si alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul ca rudarii nu au fost niciodata robi, ci oameni liberi care aveau obligatia de a plati o dare anuala catre domnitor3 . La fel, este pusa in discutie atitudinea unanima a rudarilor in a se declara “daci” si nicidecum tigani. La fel, necunoas terea limbii tiganesti de catre aceasta populatie si nici consemnari ca ar fi cunoscut-o candva. Despre rudari, acelasi cercetator mai spune ca sunt si in Bosnia4 sub numele de caravlahi (“vlahi negri”, care pretind ca sunt veniti din Romania) si in Slavonia sub numele de coritari5. In Ungaria, aceeasi populatie poarta numele de baiasi si vorbesc aceeasi limba, adica un grai romanesc asemanator celui vorbit si de romanii din Banat si sudul Crisanei6.
La aceste serioase controverse in privinta originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care acestia le-ar avea fata de tigani. De remarcat este ca aceasta populatie nu vorbeste limba tiganeasca, se ocupa de prelucrarea lemnului, pe cand tiganii prelucreaza numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari prezinta sarbatoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de tigani. De asemenea, in comunitatile rudarilor nu exista nici una din regulile din comunitatile tiga- nesti (casatorie, relatii intre indivizi, judecata etc.), iar portul lor nu aminteste prin nimic vreo legatura cu portul clasic al tiganilor ci, mai degraba, este mult asemanator cu cel al romanilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului7 .
Pentru inceputul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse in cercetarile existente privind rudarii.
O ipoteza interesanta, in incercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus, in 1974, Ion Calota prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia, in care, adaugand la documentele istorice si argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, incearca sa argumenteze faptul ca rudarii sunt o ramura a tiganilor, chiar daca au avut un destin deosebit de al acestora.
Din mentiunile documentare rezulta ca rudarii erau deja in Tara Romaneasca in 1620. Precizarea apare intr-un hrisov al lui Gavril Movila catre ma- nastirea Cozia, in care se face specificatia “cum au fost si mai nainte vreme” ceea ce demonstreaza ca rudarii erau cunoscuti in zona inainte de aceasta data8.
Tinand cont de faptul ca ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudarie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”, denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul apare ca improprie. Si totusi aceasta denumire trebuie sa aiba o justificare, in contextul in care, dupa observatiile anterioare, intuim faptul ca rudarii nu au avut intotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely si ale lui M. Kogalniceanu, mentionate in prezenta lucrare, a rezultat ca la inceputul veacului al XIX-lea in tarile romane exista categoria de tigani “aurarii sau rudarii”. Astazi, insa, cei intalniti cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decat aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calota aflam ca “rudarii de la Alexandria si Rosiorii de Vede, care actualmente sunt caramidari, s-au ocupat odinioara cu extragerea aurului din nisipul Oltului”9, iar “rudarii din zona de munte, asa-zisii corfari (germ. dialectal
descendenta cu ramificat ii controlabile si care permit revenirea si cautarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informatiilor cunoscute; „ teoriile existente pana in prezent sunt insuficiente in a elucida misterul existentei rudarilor atata timp cat singurul argument pe care se bazeaza incercarea de asimilare a rudarilor in lumea tiganilor este doar o presupusa compatibilitate rasiala rudari-tigani, considerata drept certa, desi nu are acoperire, “certitudine” care a generat “dovezi” utilizate ulterior ca “inatacabile”; „ datele existente nu au fost intotdeauna suficient analizate si corelate, astfel ajungandu-se la confuzii, asimilari superficiale si concluzionari in consecinta.
In cele ce urmeaza, propunem o analiza atenta a ipotezelor si datelor prezentate deja in acest capitol si adaugarea unor date noi, situatie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populatii.
Pornim analiza noastra de la etimologia cuvantului rudar, care, dupa cum am vazut deja, are, in limbile slave, semnificatia de “miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII si XIX, rezulta faptul ca in tarile romane existau “aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodata robi ca tiganii, aveau singuri dreptul de a cauta aur in raurile din tinuturile romanesti, dar aveau obligatia de a da anual domnului/ voievodului o anumita cantitate de aur. Facem observatia ca, in paralel cu rudarii (mineri de suprafata n.n.), in aceeasi perioada existau si “baiesii sau aurarii” – mineri de tip clasic pentru extragerea efectiva a minereurilor subterane. La aceste observatii o adaugam si pe aceea ca prelucrarea minereurilor se facea in asazisele rudarii, unde rocile extrase din subteran erau sfaramate in niste gropi speciale, urmand apoi cernerea si spalarea materialului si extragerea efectiva a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, in mod firesc, rudari. Si aceasta observatie ne ajuta sa constatam ca, in tinuturile romanesti, rudarul era diferit de baias31, dar complementar acestuia in tehnologia medievala de obtinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim sa-l analizam este acela al denumirii slave “rudar” in paralel cu aceea de “aurar” cu sens echivalent si paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slava ne duce in timp in perioada osmozei culturale si lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni si slavii veniti pe acest teritoriu si asimilati. In acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflam urmatoarele:
“Raman doar statornice doua lucruri: intai, ca inraurirea etnica a slavilor cade impreuna cu petrecerea acestui neam de oameni in sanul nationalitatei romane de prin veacul al VI-lea pana la deplina lui absorbire de elementul romanesc prin veacul al XII-lea; al doilea, ca numele …
Korf = cos impletit de nuiele), se mai numesc si baiesi, ca o amintire a faptului ca in trecut se ocupau cu mineritul”10.
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului ca intre actuala limba a rudarilor si dialectele vorbite de romani in sud-vestul Transilvaniei in secolele al XIV-lea si al XVII-lea exista o stransa legatura. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Muntilor Apuseni, “unde au lucrat in calitate de mineri in minele de aur sau ca spalatori ai nisipului aurifer din apele raurilor acestei zone”11.
Ion Calota presupune ca fiind la origine tigani, robi ce lucrau in minele de aur din Muntii Apuseni, initial, rudarii au vorbit propria limba, la care au renuntat treptat in procesul romanizarii lor, in contact cu aurarii romani de la care au invatat meseria si limba romana, “asa cum se vorbea ea atunci in aceasta parte a tarii”12 .
Acelasi autor presupune ca, din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au venit mai intai in Tara Romaneasca, coborand pe firul apelor aurifere spre Dunare. Apoi, dupa ce graiul romanesc cu baza carpatina a suferit influenta graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunarea in Bulgaria, unde o parte s-a indreptat spre vest, ajungand pana in Iugoslavia (coritarii), alta parte a ramas pe loc si traieste si astazi in Bulgaria, iar altii sau intors, dupa o vreme, in Tara Romaneasca, aducand cu ei cateva elemente lexicale bulgaresti, precum si obiceiul gurbanului”13 .
Rezulta din documente ca nu toti rudarii au trecut in sudul Dunarii, iar dintre ei, ulterior, o parte s-a intors in Tara Romaneasca.
Istoricul Ion Chelcea ne semnaleaza ca rudarii veniti din Bulgaria sunt numiti “turcani” sau “vlahuti” dupa sfera de influenta in care au trait.
“Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trairii lor pana tarziu sub turci: vor fi numiti “turcani” cum spre exemplu intalnim in satul Manastirea (cateva bordeie)”14 . Ceilalti rudari se numesc “vlahuti” dupa denumirea data de greci populatiei romanesti din Peninsula Balcanica (blahos, blahoi). Intre “turcani” si “vlahuti” sunt deosebiri si in privinta datinilor15.
In aceasta situatie, un prim element ne atrage atentia si anume acela al sarbatorii gurbanului. La populatii diverse de pe intinsul Turciei, exista sarbatoarea Kurban Bayrami (turc. kurban “jertfa, ofranda”16, bayram “sarbatoare, zi de sarbatoare”17) cu un ritual similar aceluia al gurbanului rudaresc. Dupa Ion Calota, termenul gurban isi are originea in mitologia ebraica, unde insemna “daruri in bani facute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de “sacrificiu, jertfa”, apoi la rudari in sensul de “jertfa”, constand din sacrificarea unui miel, insemnand in acelasi timp insusi animalul sacrificat18. Sarbatoarea nu este practicata de toti rudarii, ci numai de cei rotari si albieri19, adica de acei rudari “turcani” ce se afla in apropierea Dunarii. Aceasta sarbatoare nu este intalnita la rudarii corfari aflati in zonele subcarpatice si nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza imprumutului de catre rudari a sarbatorii gurbanului de la populatiile de origine turca, din Bulgaria, cu care au venit in contact.
Bazandu-se pe straturile de limba diferite, dupa diferentierea lor etnografica, Ion Calota emite ipoteza emigrarii rudarilor in valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, “poate chiar din locuri diferite ale aceleiasi zone mai largi a Muntilor Apuseni si evident avand itinerarii diferite pana la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea”20.
Odata cu saracirea filoanelor de aur si a nisipului aurifer din rauri, rudarii se pare ca au fost nevoiti sa-si abandoneze treptat meseria initiala21 si sa se apuce de prelucrarea lemnului cel mai usor de obtinut din luncile si vaile raurilor unde ei isi aveau salasele.
Intr-o anafora din 22 iunie 1794 a boierilor Tarii Romanesti cu privire la ocupatiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbarii meseriei rudarilor: “vara se ocupa cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind inghetate, se ocupa cu prelucrarea lemnului in obiecte de uz casnic”22.
In documentul de la 1620 si in alte documente din acea perioada
exista specificatii clare din care rezulta ca rudarii erau considerati tigani: “… si alti tigani cati vor fi sezand printre locuri, ori mesteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrila Voda de la 1620)23, sau: “… sa-si ia dajdiile de la tiganii manastirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Voda dat catre manastirea Cozia)24.
Despre abandonarea limbii tiganesti de rudari, Ion Calota spune ca s-ar fi petrecut in zona Muntilor Apuseni, dar, fara indoiala, ca “abandonarea limbii tiganesti si adoptarea limbii romane a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”25, limba tiganeasca fiind, pana la urma, “invinsa”, au ramas rare elementele de substrat.
Ca element de substrat tiganesc in vocabular, Ion Calota citeaza cuvantul bengascu, inregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din tiganescul beng – “drac, diavol”, la care se adauga, dupa spusele autorului, sufixul slav -ascu, precum si termenul sustaloi, inregistrat la Dragasani, pentru notiunea de “iepure” si care poate fi apropiat de tiganescul sosoi, cu acelasi sens de “iepure”26.
Explicatia putinatatii exemplelor de substrat, sustine acelasi lingvist, “o constituie diferentele mari de structura si origine dintre limbile romana si tiganeasca intrate in contact”27.
O problema pusa in discutie de istoricul Ion Chelcea este si aceea a existentei rudarilor “baltareti”, categorie de rudari atrasi de balta unde isi gaseau lemnul necesar si a rudarilor de “sat”28, ambele categorii aflate intr-un proces aproape deplin de romanizare prin ocupatii si obiceiuri. Generatiile mai noi pretind ca asa s-au pomenit in situatia de nerudari, pana de curand, “robi la boieri”, ocupandu-se cu munca campului, cu facutul caramizilor, fie de soba fie de casa”29.
In anul 1974, in urma unui studiu aprofundat, intreprins in zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calota ii clasifica pe acestia in trei categorii, in functie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari; traiesc mai ales pe vaile apelor unde gasesc lemn de esenta moale (plop, salcie, pluta) din care barbatii fac albii, linguri etc., iar femeile lucreaza fuse, furci de tors etc.
Corfari (cosari), care locuiesc in regiunea subcarpatica, in zona alunului, din ale carui nuiele femeile impletesc corfe (cosuri) si in zona fagului, din care barbatii fac hambare de pastrat faina, lazi si alte obiecte specifice.
Rotari, care lucreaza obezi, spite, juguri etc30.
Pornind de la observatia elementara generata de faptul ca prezenta acestei populatii a determinat demersuri lamuritoare atat de intense, putem considera ca, permanent, au existat o “tensiune” informationala si o disputa stiintifica legate de subiectul in sine. Provenienta acesteia este justificata, credem, de urmatoarele coordonate: „ curiozitatea majoritarilor fata de prezenta unei populatii atipice din punct de vedere rasial si cultural; „ pozitia categorica a rudarilor in a nu se recunoaste tigani, ci “altceva”, chiar daca in mod nedefinit; „ tendinta aproape generala de a-i asocia pe rudari etniei tiganilor pe baza unor asa-zise argumente rasial – antropologice, argumente, evident nestiintifice, si, oricum, insuficiente in situatia data; „ compatibilitatea culturala a rudarilor cu majoritarii prin limba si majoritatea traditiilor, dar si cu populatiile musulmane prin “nejustificata” sarbatoare a Gurbanului la o parte dintre ei; in acelasi timp, incompatibilitatea culturala deplina a rudarilor cu tiganii (traditii, obiceiuri, limba etc.); „ capacitatea de integrare sociala mult sporita a rudarilor in comparatie cu cea a tiganilor.
Din cele evidentiate mai sus si din rezumarea principalelor teorii, rezulta, in mod logic, urmatoarele: „ informatiile despre subiect au fost intotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor intr-o teorie stiintifica unitara si coerenta; „ informatiile existente au fost contradictorii si derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis aparitia unor interpretari fanteziste care au adancit misterul originii acestei populatii; „ toate teoriile existente sunt pornite de la “realitati-efecte”, nu intotdeauna relevante, cu incercarea de determinare a unei “cauze” posibile si nu de la posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realitatile prezente; in primul caz ne situam pe o schema de gandire ascendenta cu ramificatii incontrolabile, iar in cel de-al doilea caz cu o schema de gandire

Related External Links

Tiganilor din Cluj nu le place denumirea de rrom

Mai mulţi cetăţenii clujeni din această etnie cer ca numele să le fie transformat în “ţigan”. Locuitorii de pe strada Coastei din Cluj-Napoca, împreună cu Aurel Paşcu (foto), preşedintele Fundaţiei Roma-Umanitate şi vicepreşedinte al Partidei Romilor Pro Europa, încearcă să tragă un semnal de alarmă privind asocierea denumirii de “rom” cu cea de “român”.

“Noi spunem că suntem ţigani, nu romi. Ţigan înseamnă cultură, păstrarea tradiţiei, limba vorbită, obiceiuri. Dacă ţi-ai pierdut numele, ţi-ai pierdut totul. Am fost botezaţi «romi» după anii ‘90, iar naşii acestui cuvânt au fost Petre Roman şi Ion Iliescu. Nu ne convine acest nume şi nu am vrea să se facă o asociere între «romi» şi «români». Vrem să ni se conserveze tradiţiile şi numele. Am tras un semnal de alarmă la propunerea domnului deputat William Brânză (PDL Bucureşti)”, a declarat Paşcu.

Francisc Ludwig, liderul Partidei Romilor Pro Europa, susţine că reprezintă 10-15.000 de romi din Cluj-Napoca şi spune că aceştia preferă denumirea de ţigani.

“În comunitatea Coastei trăiesc în jur de 400-500 de romi. În municipiul Cluj-Napoca trăiesc 10-15.000 de romi, iar 80-90% nu vor îşi piardă denumirea de «ţigan». Din cauza denumirii de «rom» s-a spus că majoritatea faptelor romilor sunt făcute de români. Nu vrem să mai fim acuzaţi că ne folosim de cuvântul «rom» ca acoperire şi am prefera să ni se spună ţigani”, a declarat Ludwig.

Romii din comunitatea de pe strada Coastei din cartierul Mărăşti sunt preocupaţi de denumirea etniei lor. “Ni se spune «ţigani» de când e lumea. Nu suntem bine văzuţi şi, pentru că suntem minorităţi în România, ajungem să fim separaţi de restul oamenilor. Ar trebui să se lucreze şi la mentalitatea majoritarilor, să se înţeleagă că ţiganul e un simplu om”, consideră Ernesc Creta, de 60 de ani. El spune că romii din Bulgaria sau din Cehia susţin că provin din ţara noastră.

“Ţiganii din România sunt foarte rău văzuţi în străinătate. Ţiganii bulgari şi cehi spun că sunt din România ca să nu îşi facă de ruşine ţara lor”, a spus Creta. O femeie romă comenta situaţia: “Dacă suntem ţigani, de ce să ne simţim jigniţi?”. Csaba Ferenc Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, susţine că nu denumirea este importantă.

“Fiecare persoană poate fi apelată cum doreşte. Nu cred că acesta este cel mai arzător subiect pentru comunităţile rome. Din câte ştiu eu, mare parte a comunităţii rome doreşte să fie apelată cu cuvântul «rom»”, a declarat Asztalos.

Sursa: Ziua de Cluj, 23 august 2010.

Related External Links

Definitia din DEX

Explicaţia termenului de ţigan (şi expresii în care este folosit termenul) pe care am găsit-o pe dexonline.ro (Dicţionarul Explicativ al limbii române) este următoarea.

ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.
Sursa: DEX ’98 | Adăugată de valeriu | Greșeală de tipar | Permalink

ȚIGÁN ~i m. 1) Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India, răspândit aproape în toată lumea, ducând (în unele zone) o viață seminomadă; rom. ◊ A se muta ca ~ul cu șatra (sau cu cortul) a se muta foarte des; a nu avea un loc stabil de trai. A se deprinde ca ~ul cu scânteia (sau cu ciocanul) a se deprinde cu greutățile, cu nevoile. A se îneca ca ~ul la mal a suferi o nereușită tocmai la sfârșitul unei acțiuni. Tot ~ul își laudă ciocanul se spune despre o persoană care se laudă (fără motiv) cu ce are. Calea ~ului Calea Lactee. 2) pop. iron. Persoană brunetă. 3) peior. Persoană cu apucături urâte. /<bulg. țiganin
Sursa: NODEX | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

țigán (-ni), s. m. – Rom. – Var. înv. ațigan. Mgr. τσίγγανος, prin intermediul sl. (a)ciganinŭ (Cihac, II, 433; Tiktin; c.f Vasmer, III, 294), cf. sb., cr. ciganin, slov. cigan, pol., rus. cygan, mag. cigány, tc. çengene (› cenghenea, s. f. țigan, termen depreciativ). – Der. țigană, s. f. (înv., femeie din neamul țiganilor); țigănărit, s. n. (înv., impozit pe țiganii robi); țigancă, s. f. (țigană), din sl. cyganŭka; țigăncușe, s. f. (diminutiv de la țigancă; plantă, Tagetes erecta); țigănesc, adj. (privitor la țigani); țigănește, adv. (ca țiganii); țigăni vb. refl. (a se umili, a se căciuli; a se tîrgui exagerat); țigănime, s. f. (mulțime de țigani); țigănos, adj. (cu aspect de țigan; jegos); țigănuș, s. m. (diminutiv de la țigan; pasăre acvatică, Falcinellus igneus).
Sursa: DER | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

ȚIGÁN adj. v. țigănesc.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

ȚIGÁN s. 1. rom, (pop.) arapină, (fam. depr.) cioară, cioroi. (E ~ de origine.) 2. țigan nomad = corturar, șătrar, (rar) șătraș.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

țigán s. m., adj. m., pl. țigáni; f. sg. țigánă, pl. țigáne
Sursa: Ortografic | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

ȚIGAN aripată, balaoacheș, balaur, barabușter, baragladină, baraulă, borâtură, buzat, cataroi, cioară, ciocolată, cioran, cioroi, cioropină, cioropișniță, cocalar, colorat, corturar, faraon, gabor, garoi, geanău, jagardea, lebădar, maglaoi, magraon, mulatru, panteră neagră, stăncuță, tuciuriu, țigan de mătase, țigan de vatră, zavragiu, zburătoare.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink Comentariu: Toate aceste denumiri sunt extrem de peiorative. Folosirea lor nu este aproape niciodată justificată. – cata

ALBINA-ȚIGÁNULUI s. v. bărzăun, bondar, gărgăun.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

CALEA-ȚIGÁNULUI s. v. calea lactee, calea-laptelui.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

PAIELE-ȚIGÁNULUI s. v. calea lactee, calea-laptelui.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

PĂDUCHI-DE-ȚIGÁN s. pl. v. dentiță.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

PEȘTELE-ȚIGÁNULUI s. v. fusar mare, pietrar.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

a băga moartea-n țigani expr. 1. a învinui (pe cineva) pe nedrept, a da vina pe altcineva. 2. a lansa o idee / un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie / derută.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

Related External Links

Despre istoria tiganilor in Liberatatea

Evenimentele din Franţa din ultimele săptămîni, de cînd s-a luat decizia expulzării ţiganilor, au stîrnit interesul multora, mai ales din partea mass-mediei.

Am găsit în Libertatea două articole care spun pe scurt cîteva cuvinte despre istoria ţiganilor pe teritoriul românesc: ei au venit în Europa din India prin filiera Persia – teritoriul Armeniei de azi – Imperiul Bizantin – Peninsula Balcanică. Şi-au continuat deplasarea spre vest, sud sau nord, inclusiv Ţările Române. Prima atestare documentară de la noi este din anul 1385 şi îi prezintă pe ţigani ca robi ai mănăstirilor, boierilor şi domnitorului.

Au fost foarte bine primiţi aici, şi chiar căutaţi în anumite cazuri, pentru că erau buni meşteşugari şi erau folosiţi de către populaţia majoritară românească tocmai pentru aşa ceva. În foarte multe situaţii au fost luaţi ca şi robi, ca parte a obiceiurilor de atunci dar şi ca încercare de a-i împiedica să emigreze mai departe, spre restul Europei, iar localnicii să rămînă fără forţă de muncă calificată. Eliberarea lor din robie s-a făcut în mai multe etape în secolul XIX.

“Ţigan” este termenul românesc pentru populaţia de origine indiană, este preluat de la greci şi bulgari pentru că ţiganii au sosit la noi dinspre sudul Dunării. Era doar un nume de etnie, aşa cum l-am perceput şi eu mereu, deşi unii au început să îi dea o notă peiorativă. Termenul “rrom” a fost introdus la noi în anii 1930 de către unii intelectuali ţigani care au militat pentru modernizarea etniei sub toate aspectele. S-a dorit ca termenul respectiv să marcheze ruperea de un trecut în care ţiganii erau asimilaţi cu sărăcia, lipsa de educaţie şi robia. În presa românească de atunci, ca şi acum, s-au folosit ambii termeni.

Articolele din Libertatea se găsesc aici şi aici. Unul dintre ele este un interviu cu istoricul Viorel Achim care a scris cîteva cărţi despre istoria ţiganilor. El abordează şi subiectul deportării în Transnistria în timpul celui de-al doilea război, din cele 25 de mii de persoane aparţinînd etniei care au fost deportate au murit cam jumătate din cauza foamei, bolilor şi a condiţiilor mizerabile.

Related External Links

Promovarea ţiganilor

Mi se pare doar mie sau promovarea ţiganilor în România a cunoscut un vîrf în ultimele săptămîni, de cînd francezii i-au alungat pe ţiganii români şi bulgari din taberele ilegale de pe teritoriul lor?

Mi-e clar demult că ţiganii au ajuns una dintre cele mai promovate minorităţi din România: li se acordă timpi de televiziune la ore de maximă audienţă, li se acordă atenţie pe la radio şi prin ziare, se scrie despre ei pe internet. Unii dintre ei se plîng de discriminare, însă adevărul este că sînt discriminaţi pozitiv, uneori în defavoarea majorităţii româneşti.

Cîţi dintre voi folosesc termenul de rrom în defavoarea celui secular de ţigan? Dar, mai ales, de ce îl folosiţi? Eu zic că o faceţi pentru că unii ţigani au făcut scandal în acest sens acum vreo 20 de ani, avînd ajutor în bani şi resurse, iar populaţia română, mult prea permisivă, i-a lăsat să continue fără să îşi apere propriile interese. Dacă acelor ţigani le-ar fi fost închisă gura şi ar fi fost convinşi să facă ceva constructiv în loc să dezvolte o căpuşă socială folosindu-se de rădăcina denumirii de român aşa cum ar fi făcut orice ţară cu o societate normală situaţia lor ar fi fost cu totul alta.

Cîţi dintre voi aveţi o părere negativă despre ţigani şi consideraţi că-s hoţi, leneşi şi profitori? Da, mulţi sînt aşa. Foarte mulţi. Dar o generalizare nu e deloc bună, există mulţi români care sînt exact la fel. Poate de aceea pentru unii europeni noi, românii, sîntem ceea ce sînt ţiganii în România. Şi de ce? Pentru că în loc de educaţie acestor mulţi ţigani li s-a oferit doar bani, posibilitatea de a se sustrage muncii şi au fost promovaţi ca minoritate discriminată negativ. Nu cunosc prea mulţi ţigani care s-au integrat în societate şi îşi cîştigă traiul prin muncă pentru că de obicei ei sînt cam trecuţi cu vederea. Nu face bine la imaginea pe care unii şi-au făcut-o despre etnie.

Cîţi dintre voi aţi auzit despre căsătoriile la vîrste foarte mici (cam 12 ani pentru fete, cam 14 ani pentru băieţi din cîte am înţeles) a copiilor de ţigani? Cred că mulţi. De ce? Pentru că în secolul XXI, secolul tehnologiei, al internetului şi a mondializării, societatea românească s-a dovedit incapabilă să schimbe nişte obiceiuri vechi de secole şi depăşite cam tot de atunci.

Cîţi dintre voi aţi urmărit fimele şi serialele de la Protv şi Acasă care îi au ca subiect pe ţigani? Eu nu le-am urmărit, dar nici nu îmi sînt complet necunoscute.

În momentul de faţă foarte mulţi se plîng de faptul că ţiganii au fost alungaţi din Franţa. Eu zic că bine au făcut. Nu era datoria lor să întreţină nişte neintegraţi în societate. Ţiganii care chiar vor să se adapteze se pun cu burta pe carte şi muncesc pentru traiul de zi cu zi. Sau cîntă, care, pînă la urmă este tot o altă formă de muncă.

Am scris acest articol aici.

Ni se intorc ţiganii din Franţa

După ce am exportat la greu ţigani şi forţă de muncă prin toată Europa, de azi încep să ni se întoarcă o parte a exporturilor înapoi în ţară. Românii plecaţi la muncă s-au întors deja (cel puţin o parte dintre ei) pentru că i-a lovit criza şi nu şi-au mai găsit de lucru prin afara, pe ţigani i-au cam luat francezii pe sus şi îi expediază în ţările de origine. Adică pe la noi şi pe la bulgari, în cea mai mare parte.

O fi de bine? O fi de rău? Orice lucru are din amîndouă. Chiar şi dacă ţiganii se vor întoarce, mai devreme sau mai tîrziu, prin ţările est europene, măcar pentru o perioadă francezii nu vor putea da vina pe ţiganii români şi bulgari pentru (o parte dintre) problemele lor.

E uşor să exporţi ţigani români prin alte state şi să-i laşi să se manifeste aşa cum au fost învăţaţi din moşi strămoşi. E mai greu să-i educi şi să-i foloseşti în ţară pentru capacităţile lor fizice şi intelectuale, dar asta este ceva ce guvernanţii noştri mult iubiţi nu vor înţelege probabil niciodată. Pentru moment ne jucăm de-a ping-pong-ul cu ţările europene cu ţiganii pe post de minge.

Am scris acest articol aici.

Tiganii si limitele societatii civilizate

Articolul cu acest titlu (cu ghilimelele de rigoare la “civilizate”) a apărut pe hotnews aici. Îmi place cum este scris şi ilustrează, cel puţin din punctul meu de vedere, destul de bine starea de fapt a gîndirii oamenilor. Cel puţin al unora dintre cei pe care îi cunosc.

Românii, sau cel puţin o parte, au fost învăţaţi că ţiganii fură, înşeală, fac munca de jos, nu sînt de încredere, se ceartă în public şi nu au nici un fel de maniere şi aşa mai departe. S-a ajuns să se ignore faptul că ţiganii sînt şi ei oameni, ca toţi ceilalţi, iar unii se consideră superiori acestora pentru simplul motiv că sînt români, unguri, adică în general cam orice altceva decît ţigani.

Pe de altă parte, sînt destule cazuri dintre ţigani care, prin exemplul pe care îl dau, nu fac decît să întreţină un asemenea mod de gîndire. Valorile pe care le dau etnia (artişti, oameni de succes în general) sînt consideraţi ca nişte excepţii şi, pe ansamblu, sînt aproape trecute cu vederea. S-a creat un cerc vicios din care este destul greu de ieşit. Există trei cuvinte care pot asigura distrugerea acestui cerc vicios: cunoaşterea, înţelegerea (faptului că oamenii gîndesc altfel) şi insistenţa (în mod sigur vor exista piedici şi dacă nu se insistă atunci tot ce s-a făcut pînă atunci a fost făcut degeaba).

Nu sînt ţigan, dar sînt ateu, şi m-am lovit de o anume formă de discriminare din partea unor proşti. Nu pot să le dau apelativul de creştini, chiar dacă aparţin acestei religii, pentru că nu îi consider reprezentativi. Sper să nu greşesc prea tare. Discriminarea lor se bazează pe ignoranţă şi necunoaştere, acestui tip de persoane le spunem simplu proşti şi trecem mai departe.

Am scris acest articol aici.

Despre Tiganii.ro

În primul rînd, bine aţi venit pe Ţiganii.ro. Domeniul a fost rezervat de către Supravirtual SRL, iar ideea paginii îmi aparţine.

Motivele existenţei acestei pagini se pot afla aici. Vă sugerez să le citiţi înainte de a începe să băgaţi comentarii. Sînt sigur că unii dintre voi nu vor fi capabili să se abţină de la înjurături şi… cuvinte diverse la adresa ţiganilor, aşa că ar fi bine să ştiţi că comentariile sînt moderate.

De asemenea, nu aprob în vreun fel folosirea termenului de ţigan ca înjurătură. Este un termen istoric care reprezintă denumirea unei etnii. În schimb însă, denumirea de “rom” sau “rrom” folosită în ultimul timp este o insultă la adresa poporului român.