Istorie

Studiile genetice spun că ţiganii din Europa descind din casta indiană a daliţilor, cei “de neatins”

Originea indiană a ţiganilor era destul de clară de ceva vreme, cel puţin aşa spune teoria la modă. Aceasta s-a bazat pe studiile pe baza limbii şi dialectelor ţigăneşti şi pe baza culorii pielii, dar nu se ştia cu certitudine condiţiile în care aceştia au emigrat şi detalii despre clasa socială din care provin.

Mai recent studiul genetic publicat de cei de la Nature susţine că ţiganii din Marea Britanie şi Europa provin din casta “daliţilor”, “de neatins”, cea mai de jos castă indiană, şi au emigrat din sub-continentul indian acum 1.400 de ani.

Hotnews pomeneşte într-o ştire de acest studiu şi de citarea lui în The Daily Telegraph.

Un studiu condus de o echipa de academicieni indieni si estonieni, din care a facut parte si Dr Toomas Kivisild de la Universitatea Cambridge, confirma originile acestora in sub-continentul indian si chiar identifica locatia si paturile sociale din care provin acestia.

Studiul, care a fost publicat luna aceasta in revista Nature, a examinat cromozomii Y din mostre de ADN pentru a compara semnatura genetica a barbatilor tigani cu cea a indienilor.

Oameni de stiinta de la Hyderabad’s Centre for Cellular and Molecular Biology au colaborat cu colegi din Estonia si Elvetia pentru a compara peste 10.000 de mostre de la membri din 214 grupuri etnice diferite de indieni. Ei au incercat sa gaseasca o corespondenta a unui cromozom Y din Asia de Sud, cunoscut ca “haplogroup H1a1a-M82″, cu mostrele de la tiganii de sex masculin din Europa.

Cea mai mare potrivire s-a constatat in nord-vestul Indiei. Densitatea cea mai mare este inregistrata in zone dominate de grupul etnic “doma”, dalitii, casta cea mai de jos, athinganos, sau de neatins, in greaca, si care era discriminat pe scara masiva.

Cercetatorii cred ca stramosii tiganilor de azi si-au inceput exodul spre vest pentru a lupta in razboaie
 in regiunea cunoscuta astazi ca Punjab, intre anii 1001 si 1026, cu promisiunea de a obtine o promovare pe scara sociala.

Mai tarziu, au fugit de prabusirea regatelor hinduse in Pakistanul de astazi, multi dintre ei asezandu-se in zona Gilgit.

Exodul spre Africa de Nord si Europa sugereaza ca ar putea fi vorba de refugiati care fugeau de raspandirea islamului in continentul subindian.

Tiganii din Marea Britanie considerau ca provin din Egipt – de unde credeau ca provine si numele de “gypsy” – si, dincolo de asta, din India. Joseph Jones de la Gypsy Council spune ca fotografii vechi ii arata pe tigani imbracati cu haine traditionale indiene pana acum o suta de ani.

El afirma ca acest nou studiu este util deoarece confirma stiintific originea indiana a comunitatilor de roma din Europa si mostenirea lor comuna ar trebui acum acceptata de comunitatile mai noi de indieni din Marea Britanie. “Nu suntem proscrisi aici. Nu-mi pasa daca suntem asociati cu dalitii – nu mai traiesc intr-o comunitate in care exista caste. Ma simt un pic indian, intotdeauna am avut afinitati cu indienii”, spune acesta.

Prima atestare documentară a ţiganilor pe teritoriul românesc datează din 3 octombrie 1385, cînd un grup de ţigani a fost oferit ca robi (sclavi) de către domnitorul Vladislav Mănăstirii Vodiţa. În secolul al XIX-lea, sub influenţa ideilor liberale ale revoluţiei de la 1848, toţi oamenii au fost declaraţi liberi şi egali, robia (sclavia) ţiganilor fiind definitiv abolită in 1856.

Se ştie că cea mai mare comunitate de ţigani se găseşte în România, iar în ultimele decenii se încearcă furtul denumirii naţiunii române, ţiganii ajungînd să fie numiţi romi, rromi sau romanes.

Related External Links

Adevărul.ro: Au ţiganii biserică?

În cursul acestei săptămîni Adevărul.ro au abordat subiectul ţiganilor din punct de vedere istoric şi cultural. Şi, evident, religios – lucru evident din titlul articolului. Nu pot spune că am auzit pînă acum expresia despre biserica ţiganilor (că a fost clădită din slănină şi aşezată în calea cîinilor), este ceva ce va trebui cercetat mai în detaliu – este un aspect destul de relevant al lucrurilor spuse despre ei.

Despre manifestările de religiozitate ale ţiganilor în urma acestor porunci vorbesc sursele germane consultate de cercetătorul Marian Zăloagă. Ţiganii din Transilvania, menţionează acestea, nu aparţin unei confesiuni aparte. Ei se ataşează confesiunilor îmbrăţişate de comunităţile pe lângă care trăiesc.

Ţiganii din ţinuturi secuieşti şi ungureşti se ţin fie de reformaţi, fie de romano-catolici. Cu excepţia celor din regiunea Sibiului, care se ataşau de ortodocşi, mare parte din ei se botezau greco-catolici. Fiind atât de mulţi, au primit „subpopi” anume.

Ţiganii sunt însă dezinteresaţi de credinţă. „Nu arareori pot fi întâlniţi la biserică, mai ales la cea românească, (unde) sunt gata să te uşureze de bani sau de alte bunuri”, observa unul dintre saşii citaţi. De aceea, în multe localităţi, li se şi interzicea să rămână în sat pe timpul serviciului religios din biserici. Sunt, în fapt, oameni fără religie, fără credinţă în viaţa sufletului după moartea trupească. „Biserica ţiganilor a fost clădită din slănină şi aşezată în calea câinilor”, repetau saşii, cu plăcere, o vorbă de duh auzită de la români.

În secolul XIX sclavii ţigani au fost eliberaţi din robie. Citind articolul am remarcat textul despre Vasile Alecsandri şi Vasile Porojan, iar concluzia poetului este la fel de actuală chiar şi acum, la mai mult de un secol şi jumătate de cînd a fost emisă (deşi nu ştiu în ce măsură lumea este conştientă de acest lucru: prea mulţi preferă să se plîngă de problemele pe care le produc unii ţigani în loc să caute să schimbe situaţia în ceva mai bun).

Înduioşătoarea poveste scrisă de Vasile Alecsandri despre Vasile Porojan, prietenul ţigan din copilăria sa, rememorează trista istorie a dezrobirii ţiganilor de pe moşia părintească. „Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! (…) Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică şi bucuria lor prin o mie de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice: – Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!… Ne faci slobozi?… Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?… Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?… Stăpâne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila Măriei Tale!” Odiseea libertăţii a început cu birtul satului.

„Laia se opri la cea întâi crâşmă, povesteşte Alecsandri, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău”.

După vreo şase săptămâni de le eliberare, ţiganii au revenit la Mirceşti. Însuşi prietenul copilăriei sale, ce învăţase meşteşugul de pitar, s-a întors „acasă” spre bătrâneţe. Primit şi tratat generos de poet, a dispărut însă după două zile, furând şi un cal.

„Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite”, concluziona Alecsandri în reflecţiile asupra foştilor robi ţigani.

Vreme de peste 150 de ani etnia ţiganilor a încercat să se adapteze vremurilor. Unii au reuşit, ajungînd să-şi etaleze bogăţia, însă mulţi alţii trăiesc de pe o zi pe alta. O etnie a contrastelor într-o ţară pe măsură.

National Geographic şi neamurile ţigăneşti

National Geographic din România tratează originile ţiganilor, mai mult din punctul de vedere a meseriilor pe care le aveau odinioară şi a denumirilor bazate pe ocupaţia lor. Faptul că acum cîteva secole ţiganii erau meseriaşi pricepuţi este unul cunoscut: este de asemenea şi unul dintre motivele pentru care au fost legaţi de pămînt în Ţările Române. Între timp însă multe dintre aceste meserii s-au pierdut… apărînd în schimb multe dintre problemele pe care le cunoaştem

În ultimele decenii, tot mai mulţi ţigani şi-au uitat sau au ajuns să ignore tribul de care aparţin. O treime dintre romii care trăiesc în România nu se mai definesc ca membri ai unor neamuri anume – arăta o cercetare din 1992 coordonată de sociologii Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir.

Unele neamuri – cum sunt netoţii sau ciurarii – au dispărut aproape complet. Cei mai mulţi dintre cei care încă se consideră parte dintr-un neam sunt: vătraşii (13,8%), căldărarii (5,9%), rudarii (4,5%), spoitorii (3,7%), mătăsarii (3,2%), ursarii (2,7%), cărămidarii (1,5%), gaborii (1,4%), florarii (1,2%).

Cum în India străveche profesia era de regulă moştenită şi practicată în familie – secretele meseriei fiind transmise din tată în fiu , majoritatea neamurilor de romi s-au constituit, unele începând chiar din vremea migraţiei spre Europa, în jurul diverselor îndeletniciri cu care ţiganii îşi câştigau traiul.

„Neamurile de romi reprezintă o europenizare a organizării tradiţionale din vechea Indie, prin trecerea în prim-plan a corporaţiilor meseriaşilor indieni, care au înlocuit vechile canoane şi precepte ale castelor, devenite anacronice şi inoperante social“ – spune dr. Vasile Burtea.

Mai multe informaţii de găsesc aici.

De la călăi la lăutari – istoria ţiganilor din Ţările Române

Titlul aparţine articolului de pe Historia.ro care tratează chiar bine subiectul ţiganilor, chiar dacă termenul der rrom apare în text un pic prea mult pentru a fi pe gustul lor. (dar ăsta e un alt subiect).

În continuare apare doar prima parte a articolului, dar în puteţi citi în intregime aici. Este un artidol detaliat, am vrut să vă stîrnesc interesul pentru a-l parcurge pînă la capăt, rămîne la alegerea voastră să o faceţi.

 

 

Pentru a defini etnonimul “tigan” apelam la prestigiosul “Oxford Dictionary” si aflam ca “gipsy” (termenul folosit de englezi) este “member of a wandering race (called by themselves Rommany) of Hindu origin with dark skin and hair, living by basket-making, horse-dealing, fortune telling etc.” Este o definitie realizata la sfarsitul secolului al XX-lea, cand misterul originii lor a fost in mare parte elucidat. Dar, in continuare, circula mai multe ipoteze privind originea si procesul imigrationist spre Europa al tiganilor.

Denumirile tiganilor

Termenul “tigan” este unul greco-bizantin – atsigani – de neatins (din verbul athiggainein – a nu atinge), dat unei secte crestine din secolul al VIII-lea din Frigia, ai carei adepti considerau o intinare contactul cu anumite obiecte sau numai vederea lor. Printr-o rastunare de sens este atribuit tiganilor.
Grecii i-au numit “atsigani” si “cativeli”, turcii le ziceau “arami” si “thingenes”, ungurii i-au numit “czigany” si “faraontseg”, italienii – “zingari”, germanii – “Zigeuner”, portughezii – “ciganos”, popoarele slave – “tigani”, francezii – “vomi” si”bohemiens”, englezii – “gipsy”, popoarele nordice – “tartares” si “saraceni”, belgienii si olandezii – “idolatres” si “heiden”, spanolii – “gitanos” si “egipsyano”. Constatam ca numele exprima o posibila provenienta. M. Block scria in 1938: “La Egipt ar trebui sa ne gandim vazand proportiile impozante ale pieptului la femeia tiganca; asemanarea in destinele seculare ar vorbi de o origine iudaica; aspectul exterior, felul aparitiei ar viza pe tatari, mongoli. Aceasta ar fi dus adevar la oarecari convingeri daca tiganii n-ar fi avut idiomul lor particular”. intr-adevar, limba tiganilor a fost cea care a oferit argumente privind originea lor: India. In 1763, Istvan Valvy, student maghiar la Universitatea din Leyden, cunoaste trei indieni din Malabra si constata asemanarea intre limba tiganilor din Ungaria, din districtul Comorn si limba indienilor malabrezi.

La astfel de concluzii au ajuns si filologii germani I.C. Rudier si Kraus Zippel si istoricul Grellman – origine industana6. J.J. Vaillant, in 1857, mentiona inrudirea limbii tiganilor cu limba neoariana din India de nord.

Istoricii si istoria tiganilor

In spatiul romanesc, cel care le-a acordat primul atentia sa a fost Dimitrie Cantemir, dar acesta se arata dezorientat in ceea ce priveste originea lor, iar D. Fotino, care le dedica spatii importante in “Istoria Daciei” din anul 1819, nu pomeneste despre locul de unde au venit in tarile Romane. M. Kogalniceanu, realizatorul unui prim studiu referitor la tiganii din tarile Romane in anul 1837, introduce in istoriografia romanesca cercetarile scolii germane de istorie, afirmand originea lor indiana. Pe aceeiasi pozitie s-au aflat si alti autori romani: M. Statescu (1884), Dimitrie Dan (1893), A.D. Xenopol (1895), N. Iorga (1930), G. Potra (1939), I. Chelcea (1944), A. Gonta (1986), V. Achim (1998) etc.
Studiile de mitologie romaneasca mentioneaza traditii conform carora tiganii sunt egipteni, urmasi ai oastei faraonului sau ca ar fi descendenti ai biblicului Ham, care ar fi fost blestemat de tatal sau Noe sa aiba o culoare negriciasa si sa fie nomad. Ham l-ar fi innegrit pe tatal sau cu taciuni, profitand de goliciunea in care se afla ca urmare a consumarii unei bauturi alcoolice puternice. tiganii erau numiti de popor hamiti, harapi sau faraoni. M. Block arata ca ei sunt socotiti a fi supravietuitorii oastei faraonului innecata in Marea Rosie.

Daca originea lor indiana a fost acceptata in cvasitotalitate de istoriografie, argumentul lingvistic fiind se pare hotarator, asupra perioadei si a modului de patrundere al tiganilor in Europa si in special in mediul romanesc sunt in circulatie mai multe teorii, cu mai multa sau mai putina greutate stiintifica. Dimitrie Cantemir scria despre “tiganii cei cu multi copii”: “Acestia sunt imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu exista boier sa nu aiba in stapanirea sa cateva salase de-ale lor. De unde si cand a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste numic despre ei in cronicele nostre. Toti tiganii, din toate tinuturile, au acelasi grai amestecat cu multe cuvinte persienesti si grecesti”. N. Iorga si C.C. Giurescu au emis ipoteza ca robii tigani au sosit in spatiul romanesc odata cu tatarii.
N. Iorga afirma: “tiganii arata prin organizarea lor actuala care era cea a romanilor in secolul al XIII-lea, capeteniile lor, voievozii, poarta parul lung, papuci de purpura, au sub ascultarea lor juzi; numele principilor romani au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei pastreaza chiar si unele particularitati de limba arhaica”.

Dar “Evul Mediu intunecat” ofera destul de putine marturii despre pamantul romanesc si despre locuitorii sai, o situatie asemanatoare inregistrandu-se si in restul Europei. O marturie, dar nu indeajuns de bine verificata, apartine lui J.P. Ludwig, care a aflat dintr-o cronica (“Cronica boema”, se pare) despre “cingarii” aflati in armatele lui Bela al IV-lea pe la 1250, dar documentar sunt amintiti pentru prima data in Serbia anului 1348.

Numele si prezenta in limba lor a mai multor cuvinte grecesti arata culoarul lor de sosire din Balcani spre tarile Romane. De altfel, numele pe care si-l dau ei insisi este de romi, o consecinta a locuirii lor mai indelungate in Imperiul Bizantin, ce devenise “romeu”.

Evenimentul Zilei şi începuturile folosirii apelativului de rrom adresat ţiganilor

Termenul de rrom adresat ţiganilor nu este nou (cel puţin din punctul de vedere al generaţiilor tinere). A fost folosit din ce în ce mai mult în ultimele două decenii, devenind aproape o modă, dar originea lui aparţine perioadei interbelice în care ţiganii au avut o tentativă de redenumire a etniei. La fel de nereuşită ca cea de acum, zic eu, dar va rămîne să vedem în ce măsură viitorul îmi va da dreptate.

După cum spune Evenimentul Zilei aici ţiganii lansau în 1934 „Glasul romilor” – „Organ al Uniunei Generale a Romilor din România”. Era un ziar creat în scop propagandistic pentru o asociaţie care, între 1933 şi 1941, a reprezentat – într-o Românie ce va fi prinsă şi ea în tăvălugul rasist din cel de-Al Doilea Război Mondial – încercarea etniei de a cere drepturi şi a-şi educa membrii.

Restul poveştii îl puteţi citi în articolul de pe EVZ.ro. Este destul de lungă, cuprinde o perspectivă aparte şi nu neaparat adevărată. Mă refer, evident, la modul în care este folosit termenul de “rom” (rădăcină a denumirii poporului român) de către o etnie minoritară mai mult sau mult mai puţin îndreptăţită să-l folosească.

RomaniaLibera.ro şi Deportaţii din Transnistria: Viaţa cu 400 de grame de pîine pe zi

Acum două zile RomâniaLiberă.ro a publicat aici un articol despre un istoric român care va publica o carte despre deportarea ţiganilor în Transnistria, un episod mai puţin cunoscut din istoria României.

Istoricul Viorel Achim susţine că din cei 25.000 de ţigani expediaţi de mareşalul Antonescu în Transnistria în timpul celui de-al doilea război mondial doar 11.000 au supravieţuit. Cei mai mulţi dintre ei au murit de foame, de tifos, de frig, iar supravieţuitorii s-au întors în ţară în 1945.

Imaginaţi-vă harta României cu Basarabia şi Transnistria alipite. Suntem în 1942, când regimul Antonescu deporta ţigani peste Prut, iar regiunea Transnistria era administrată de români. Din cei 25.000 de ţigani deportaţi atunci în Transnistria, doar 11.000 au supravieţuit, potrivit istoricului Viorel Achim, care s-a dedicat unui proiect de cercetare privind deportarea ţiganilor. „Au trăit acolo în condiţii inumane, locuind în bordeie de paie, fără haine pe ei. Au murit de foame, de frig, au fost supuşi unui regim de muncă forţată. Foarte mulţi dintre ţigani s-au îmbolnăvit atunci de tifos, murind după prima iarnă petrecută în Transnistria. Au fost vaccinaţi de medicii evrei mult prea târziu, după ce majoritatea deja se îmbolnăvise”, povesteşte istoricul.

Acest episod din istoria României a fost prezentat săptămâna trecută de  istoricul Viorel Achim, care va publica o carte despre deportarea ţiganilor  în Transnistria, anul viitor. „Sunt multe poveşti despre ţiganii din Transnistria, inclusiv de dragoste. Există o mulţime de documente în arhive şi cine s-ar încumeta ar putea produce chiar şi un film”, spune el.

Informaţiile despre acest episod negru al istoriei României se întinde pe două pagini ale articolului… se merită citit.

Dezbatere Privesc.eu: ”Coloniile de ţigani din Transnistria 1942-1944: organizare internă şi viaţă cotidiană”

Filmuletul de mai jos a fost transmis la 25 noiembrie 2011 din Romania, iar sursa lui este aici.

Imagini cu tigani din Romania, 1931

Am găsit imaginile următoare aici, se spune că au apărut în “Dicţionarul enciclopedic ilustrat” Bucureşti, 1931

Dans ţigănesc, arhiva oraşului Királyháza

Se spune că dansul următor face parte din arhiva oraşului Királyháza, Ungaria, dar nu se precizează perioada de timp în care a fost filmat.

Nuntă la ţigani în secolul XIX

Nunţile ţigăneşti de acum, cele moderne, au fost destul de promovate prin mass-media şi pe internet, dar cele din trecut sînt mult mai puţin cunoscute.

George Damian prezintă aici o descriere a nunţilor de acum două secole, iar continuarea poate fi găsită tot acolo, împreună cu nişte imagini de epocă. Sursa lui a fost Heinrich von Wlislocki, un filozof sas din Transilvania de la sfîrşitul secolului XIX, destul de puţin cunoscut (eu n-am auzit de el) care a trăit alături de ţigani.

Am preluat aici un fragment, sper că vă va stîrni curiozitatea suficient de mult pentru a intra în detalii.

Nunta la ţigani începea cu invitarea participanţilor: “Însoţit de doi sau mai mulţi muzicanţi, mirele ţigan merge din cort în cort şi în timp ce muzicanţii interpretează un dans specific el îşi face invitaţia dansând şi de obicei într-o formă cântată. (…) La aceste invitări, băutura, rachiul, joacă un rol primordial, iar mirelui şi muzicanţilor săi li se pune înainte de băut în cantităţi atât de copleşitoare, încât nu arareori au dificultăţi în a regăsi drumul spre casă. Aceste invitaţii ocupă toată săptămâna, fiindcă tradiţia şi buna cuviinţă cer ca mirelui şi însoţitorilor lui să li se pună dinainte o băutură, iar, pe de altă parte, tot tradiţia este aceea care cere ca mirele să pună la dispoziţia invitaţilor burduful plin. Desigur, conţinutul acestuia este curând golit, dar ce contează? Cârciuma satului are destul rachiu şi mereu se găseşte cineva dintre cei prezenţi care să fie gata să dea o fugă până în sat şi să aducă înapoi la corturi burduful proaspăt umplut. Admiţând că pe drum nu şi-a umezit de prea multe ori gâtlejul cu preţioasa poşircă “datorită uscăciunii pricinuite de alergare” şi nu s-a lăsat cuprins de braţele lui Morfeu în vreun tufiş, laolată cu burduful şi poşirca, spre cea mai mare supărare a celor care îl aşteaptă”. Beţia aceasta este motivată de un proverb ţigănesc citat de Wlislocki: “Să intri în căsnicie clătinându-te e mai bine decât să alergi treaz după femeia altuia”.

 

Ţiganii din armata lui Vlad Ţepeş

Putin cunoscut este episodul istoric in care Vlad Tepes a vrut sa-i angajeze pe robii tigani in randul corpurilor sale de oaste. In fata amenintarii otomane, din lipsa de oameni si resurse, Vlad Tepes a ridicat intotdeauna o armata mica, insuficienta. In cautare de osteni noi, crancenul voievod a apelat la satrele de tigani-robi, detinute de boieri si manastiri, promitandu-le romilor dezrobirea, daca vor alege sa lupte alaturi de el contra turcilor. Entuziasmati la inceput, tiganii au acceptat pe loc. Grupul de tigani a primit astfel haine si arme, devenind un nou corp in armata valaha. Tiganii si-au ales chiar un stindard de batalie sub forma unei sulite in care au infipt o cioara. Laudarosi si tinand sa-l impresioneze pe voievod cu bravura lor, tiganii au cerut chiar sa fie asezati in linia intai, fiind astfel primii care aveau sa se infrunte cu turcii. Vlad le-a ascultat cererea. Episodul care a urmat este hilar si burlesc in egala masura.

In fata armatei turcesti care se apropia incet si metodic, tiganii au inceput sa-i batjocoreasca si sa-i ameninte pe turci. Pe masura ce trupele ienicerilor se apropiau in zgomot crescand de tobe, meterhanele si timvale, tiganilor a inceput sa le se faca frica. Nimic anormal. Tiganii erau de generatii intregi fierari, mestesugari si argati. Nu cunosteau stiinta armelor, nici nu experimentasera puternicul impact psihologic pe care il aveau cruntii ieniceri. Armate mult mai galonate si titrate, alcatuite din cavaleri occidentali incercati, au dat cinstea pe rusine, fugind din fata eficientei masini de razboi turcesti. Odata ce valurile de ieniceri au ingustat orizontul, tiganii au intrat in groaza mortii, aruncand armele pentru a-si inlesni fuga. Astfel, inainte de lupta propriu-zisa, tiganii au parasit in graba campul de lupta, tipand si alergand dezordonat in rasetele ostirii valahe. Doar sulita lor cu cioara in varf a ramas infipta in locul unde fusese “regimentul tuciuriu”. De atunci, a ramas vechea zicala romaneasca “Curajos ca cioara-n par”.

Sursa Descoperă.ro.

Related External Links

Dilema veche: Ţiganii: statut social şi ocupaţii

În a sa monografie asupra Valahiei la început de secol al XIX-lea, medicul Capitalei, Constantin Caracaş, îi descrie pe ţigani astfel: “au corp solid şi sprinten; sînt uscăţivi, la faţă bruni, obrazul mic ca şi nasul, ochi negri, mari şi cîteodată verzi; fac copii mulţi şi sănătoşi, cari pînă la vîrsta de 8 ani sau 10, umblă desculţi, goi, expuşi la toate intemperiile; ca şi părinţii lor muncesc cît pot mai goi, neavînd pe ei decît o cingătoare sau o ismană subţire, suferind frigul cel mai tare ca şi arşiţa, fără a-şi strica sănătatea şi fără a cădea la boală ca românii, fiindcă se desprind de mici cu variaţiunile atmosferei, prin asprimea traiului şi prin aspiraţiunea aerului curat”. Această descriere se potriveşte ţiganilor nomazi, căci Caracaş oferă o alta care ar caracteriza pe ţiganii de vatră (vătraşii), “sclavi boiereşti sau mănăstireşti”: “sînt mult mai bruni şi mai urîţi; au faţa mai lătăreaţă, buzele şi nasul mai groase, corpul mai mic şi mai dispus la boale”. La 1800, ţiganii sînt încă robi, boiereşti, domneşti, mănăstireşti sau aparţin oricui are bani să-i cumpere. Şi pentru că se află în proprietatea cuiva, ei pot fi vînduţi, cumpăraţi, dăruiţi, moşteniţi, stăpînul avînd drepturi depline asupra lor. În acte de proprietate, testamente, foi de zestre îi regăsim adesea pomeniţi pe persoane, pe familii, pe sălaşe (un grup de mai multe familii condus de un vătaf). Să luăm cîteva exemple. La 9 mai 1791, Bălaşa logofeteasa trece în foaia de zestre a fiicei sale Elena (căsătorită cu doctorul Constatin Darvari), printre altele, şi opt suflete de ţigani: “însă Neagul ţiganul vizitiu, cu Dinca nevasta lui şi Nicolae fecioru lui, şi Dumitru ţiganu lăutarul cu Bălaşa nevasta lui şi cu trei copii al lor, anume Ion, Dina şi Nastasia”. Clucerul Radu Goran Olănesc lasă soţiei sale, prin testament, la 13 iunie 1755, nu mai puţin de opt sălaşe de ţigan, în timp ce marele ban Grigore Grecianu îi împarte între soţia şi “neamuri”: “îi las şi ţiganii toţi, cîţi vor mai rămînea nedaţi neamului mieu”. Analfabeţi în mare parte, unii dintre ei necreştinaţi, ţiganii robi au diferite ocupaţii. Nomazii (numiţi şi lăieşi, sînt, de regulă, ţigani domneşti) trăiesc vara “pe lîngă oraşe şi sate” sau “pe lîngă drumurile mari”. În şatre de zece sau cincisprezece familii, ei au drept adăpost corturile, iar iarna “locuiesc în bordee şi, risipiţi prin păduri, se ocupă cu meşteşugurile lor”. Sînt căldărari, fierari, rudari sau lingurari. Consulul Angliei la Bucureşti şi Iaşi, William Wilkinson (1814-1818), le recunoaşte abilităţile extraordinare în arta meşteşugului: “au o uşurinţă înnăscută şi o anumită rapiditate, care îi ajută să dobîndească cunoştinţe în domeniul artelor”. Lor li se alătură aurarii care “adună de prin gîrle fragmente mici de aur tîrîte de torente şi cu acestea îşi plătesc capitaţia de trei drahme pe an”. În aceeaşi categorie a ţiganilor lăieşi se află salahorii “muncitori la lucrul zidăriei” şi “geambaşii” sau “samsarii”, ocupîndu-se cu negoţul cailor şi catîrilor “pe care îi poartă totdeauna cu dînşii, în desele lor strămutări”. Preţul “libertăţii lor” este reprezentat de “birul ţiganilor” pe care lăieşii trebuie să-l plătească anual către domnie sau, atunci cînd aparţin unui boier, boierului. Cu această ocazie se adună la “curte”, de obicei de Sfîntul Dumitru, nu numai pentru a-şi plăti birul, ci şi pentru a fi trecuţi în catastih. Nu aceeaşi soartă au vătraşii. Ţigani legaţi de vatră, ei îşi slujesc stăpînii ca bucătari, vizitii, “feciori” (servitori în casă), croitori, dulgheri, fierari, tîmplari, ciubotari, potcovari, în timp ce fetele şi femeile “se întrebuinţează la toate serviciile domestice”, fiind slujnice, croitorese, doici, cameriste, bucătărese, moaşe etc. Boierii – povesteşte W. Wilkinson – au obiceiul “de a folosi pe robii ţigani în diferite servicii casnice, şi mai ales la bucătărie”. Obicei considerat prost, întrucît “neajunsul este mare” “din cauza deprinderilor de murdărie ale bucătarilor ş…ţ bucătăriile boierilor sînt tot atît de dezgustătoare ca obişnuitele cocini de porci”. O categorie aparte o constituie ţiganii lăutari. Fie că aparţin domnilor, boierilor sau mănăstirilor, ei pot să-şi rotunjească veniturile cîntînd prin cîrciumi. Din nou se subliniază preferinţa lor pentru muzică şi mai ales aptitudinile în această “meserie”: “fără învăţătură metodică, dar, fiindcă au mare talent la muzică, reuşesc de minune şi cîntă cu instrumentele obişnuite, cu mare îndemînare; ei compun şi cîntece, dar fără cadenţă şi fără intonaţie, intonîndu-le însă cu veselie şi simfonie”. Muzica lor răsună din palate în case boiereşti, din dughene în cîrciumi, la hore şi serbări, în zi de iarmaroc şi tîrg.

Sursa: Dilema veche.ro.

Related External Links

Cronici de videofil: Caravana ţiganilor

Festivalul International de Film, B-EST, a avut si o sectiune numita Romano Cinema and Culture, dedicata tiganilor, unul dintre documentare fiind de exceptie,  When the Road Bends: Tales of a Gypsy Caravan / Cand drumul e stramb: Povesti ale Caravanei tiganilor (2006) de Jasmine Dellal, proiectat în prezenta autoarei. Ca si Hidden Sorrows / Dureri ascunse, de altfel, de Michelle Kelso, o productie SUA-Romania, un zguduitor documentar despre persecutia romilor romani în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Bazat pe documente de arhiva si pe marturiile supravietuitorilor, filmul analizeaza istoria tiganilor romani deportati de catre nazisti si aliatii lor în lagarele din Transnistria.

Restul cronicii poate fi găsită în articolul apărut aici.

Related External Links

Ţiganii şi siderurgia din Hunedoara

Comuna Topliţa  din Hunedoara, parte a Ţinutului Pădurenilor, are o pagină de internet cu informaţii detaliate despre localizare, potenţial, informaţii diverse şi un istoric al comunei. În cadrul acestui istoric se pomeneşte (aici) şi despre ţiganii care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea siderurgiei (prelucrarea metalelor în general) în zonă.

Lucratori de alta etnie adusi la fierariile din Tinutul Padurenilor

In sec. al XVII-lea sunt consemnati in documente si primii straini, cate 3-4 la o fierarie. Dupa etnie, aces.tia erau nemti, unguri, slovaci, sarbi si tigani. Au avut o contribute importanta la dezvoltarea fieraritului in zona. Intre straini s-au impus nemtii. Documentele consemneaza mereu fieraria ,,nemteasca” alaturi de fieraria ,,romaneasca”. Unii termeni nemtesti au intrat devreme in vocabularul padurenilor de la fierarii: coh, sust, verk, alaturi de cei romanesti: cofar, purtator, bocser, urs, toiag, gurd, simbrie, cumpana, furca, bucata, tapusa etc. Tiganii erau recunoscuti pentru calitatea uneltelor pe care le faureau in atelierele de pe langa fierarii: ciocane, clesti, dalti, dornuri, securi, sape, burghie etc. Ei mai faceau potcoave, cuie pentru potcovit caii si boii. Usile de la casa avand cuie tiganesti s-au pastrat la unele construcjii pana aproape de zilele noastre. Dupa incetarea activitajii la aceste ateliere metalurgice (fierarii), secolul al XlX-lea, tiganii se raspandesc in localita|ile din zona. Astfel, la inceputul secolului al XX-lea, in anumite sate padurenesti apare, cu domiciliul stabil, si cate o familie de-tigani, acestia devenind fierarii si lautarii satelor respective.
In anul 1700 s-a intocmit o lista cu tofi lucratorii fierariilor din domeniul Hunedoarei: din totalul de 156 lucratori la cinci ateliere cu cuptoare de topit minereu sunt: 136 romani, 3 maghiari, 17 tigani, acestia locuind chiar langa atelierele de fierarie. Minerii, maistrii de la coh (cuptoare), bocserii, purtatorii sunt numai romani. Numele cele mai frecvente sunt Alic, Gostian, Toma, Radu, Toplicean, toti din Ghelar, Zavoianu, Tuza, Manaila, din Ruda, Poanta, Bur, Stana, Calin, din Lelese si Cerisor, Faur si Popa, din Plop, Dragota, Vlad, Iuga si Matu, din Cerbal.
Numarul strainilor creste simtitor dupa ce Imperiul Habsburgic hotaraste sa amplifice activitatea metalurgica din aceasta parte a Transilvaniei, deci dupa anul 1700. Autoritatile aduc in regiune muncitori specializati in extragerea si prelucrarea fierului.


Related External Links

Angus Fraser – Tiganii. Volumul I: Origini Istoria unui popor european

Inca de la misterioasa lor aparitie in Europa, acum mai bine de noua sute de ani, tiganii au refuzat sa se inscrie in cadrele unei existente stabile, conforma cu conventiile sociale acceptate. Asa se face ca obiceiurile si cultura lor au ramas practic neintelese, pastrarea propriei lor identitati izbindu-se de respingerea societatilor cu care au convietuit.
Cartea de fata incepe cu cercetarea originii lor indiene, continuand cu migratiile ce i-au purtat din Evul Mediu pana in zilele noastre prin Orientul Apropiat, Europa rasariteana si cea occidentala. Cunoscuti inca din cele mai vechi timpuri pentru talentul lor muzical, pentru iscusinta cu care prelucrau metalele, pentru priceperea la cai si pentru arta de ghicitori si de vindecatori, tiganii au avut parte totusi de-a lungul intregii lor istorii de o imagine cu persistente conotatii negative. Cercetand radacinile istorice ale acestui fapt, Angus Fraser ii subliniaza efectele in diferite epoci – de la frecventele expulzari din trecutul mai indepartat pana la „holocaustul uitat” din timpul celui de-al doilea razboi mondial -, trasand totodata un viguros tablou al prezentului.

„Cartea lui Sir Angus Fraser, Tiganii, care a fost tradusa din engleza in romana la Editura Humanitas, este un adevarat monument de eruditie care ne aduce o masa de informatii asupra migratiei tiganilor si raspandirii lor in Europa. Prin voluminoasa ei bibliografie, va ramane un pretios instrument pentru orice cercetator al problemei de acum inainte.
Din punctul nostru de vedere, regret insa doua lucruri: mai intai, ca din exces de scrupulozitate, dupa ce ne da diversele pareri care s-au exprimat asupra cutarui aspect din vasta problema, nu ia atitudine aratandu-si preferintele pentru una din teorii sau tragand el însusi o concluzie, in al doilea rand, prin faptul ca nu cunoaste limba noastra, cand suntem tara cu cea mai mare proportie de romi si care a fost in Evul Mediu unul din principalele canale de trecere a lor spre Occident, nu cunoaste nimic din serioasele lucrari aparute la noi despre tigani, afara de cartea lui Kogalniceanu tanar, aparuta in franceza, in 1837 (!). Cartea este totusi indispensabila in biblioteca oricarui cercetator al chestiunii.” Neagu Djuvara

Audiobook-ul va cuprinde 8 volume (12 CD-uri)

Sursa este Humanitas, editorii cărţii.

Related External Links

Cornel Şomâcu: O istorie a Gorjului nu se poate scrie fără ţigani

Cornel Şomâcu prezintă pe scurt influenţele pe care ţiganii le-au avut în istoria Gorjului de-a lungul existenţei lor pe aceste meleaguri.

Astfel…

Prima atestare documentară a ţiganilor în România datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi este făcută în Gorj. Istoricul gorjean Alexandru Ştefulescu menţiona acum mai bine de un secol un document din 1385 prin care domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruia Mânăstirii Tismana “40 de sălaşe de ţigani”. Interesant că secole de-a rândul Mânăstirea Tismana va fi totdeauna amintită cu posesiunile sale de ţigani. O altă menţiune din Oltenia o avem trei ani mai târziu când domnitorul Mircea cel Bătrân dăruia ctitoriei sale, mânăstirea Cozia, “300 de sălaşe de ţigani”. Începând cu secolul al XV-lea, domnul ţării, mânăstirile şi boierii aveau “robi ţigani” pe care îi găsim menţionaţi în documente. Tot din secolul amintit avem atestări ale ţiganilor şi în celelalte provincii româneşti, bunăoară cei amintiţi în Transilvania între 1390 şi 1406 fiind sub stăpânirea unui boier Costea, dar în Ţara Făgăraşului, pământ al domnitorului muntean.

Restul informaţiilor le puteţi citi în articolul de aici.

Ceea ce se mai merită reţinut este că prima lucrare dedicată ţiganilor a fost elaboratp de Mihail Kogălniceanu care a şi tipărit-o la Berlin în 1837. Noi scrieri despre ţigani apar abia în perioada interbelică, cînd Constantin I.Popp Şerboianu a iniţiat prima “Asociaţie Generală a Ţiganilor din România”(1933), Ioan Chelcea – “Ţiganii din România”(1944) şi George Potra  -“Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România” (1939).

Related External Links

Istoricul Viorel Achim: Marea migraţie a ţiganilor abia începe

În Adevărul online, versiunea spaniolă, istoricul Viorel Achim oferă un interviu despre migraţia ţiganilor în Europa şi situaţia lor în România. Articolul se găseşte aici.

În ultimii 20 de ani, dar, mai ales, în anii de cînd România a aderat la Uniunea Europeană iar cetăţenii români s-au putut deplasa liberi prin uniune am fost martorii unei migraţii masive a ţiganilor în Europa. Dar nu este primul val, ele s-au succedat periodic de-a lungul istoriei.

Cauza ultimul val este adîncirea prăpastiei între o parte a minorităţii ţigăneşti şi majoritatea societăţii. Articolul prezintă în cîteva cuvinte aceste mari migraţii (cea de acum ar fi a treia, după cea din secolele XIV-XVI şi XIX-XX), motivele lor şi mai spune cîte ceva despre asimilarea ţiganilor pe teritoriul României.

Related External Links

Mirela Marinescu: poveşti cu ţigani

În Gazeta de Sud au fost publicate în 22 iulie 2007 (aici) poveşti cu ţigani, articolul poartă semnătura Mirelei Marinescu.

Erau robi ai tătarilor, au devenit apoi meşteşugari, ocnaşi, gîzi (călăi), aurari, potcovari, lăutari, dar şi hoţi, criminali. Rămân să vorbească despre ţiganii de altădată poveştile consemnate în documentele istoriei.

Au venit o dată cu tătarii pe teritoriul românesc. Erau sclavii lor, robi care puteau fi vânduţi, trecuţi de la un stăpân la altul. După retragerea tătarilor, au rămas aici, la stăpâni români. Unii era indulgenţi cu ei, îi eliberau, lăsând cu limbă de moarte, în testamente, clauze care îi scăpau de robie. Şi, totuşi, o legătură puternică se năştea între ei, astfel încât mulţi preferau să rămână în aceleaşi gospodării. Acolo aveau de-ale gurii, tot astfel cum aveau şi posibilitatea de a câştiga un ban.

Meşteşugari de seamă

În vremea când au fost robi, dar şi după aceea, s-au dovedit buni meşteşugari, la confecţionarea armelor şi prelucrarea aurului, erau fierari iscusiţi şi buni îngrijitori de cai în armată. Faima lor s-a dus peste hotare, la fel cum la urechile străinilor au ajuns şi relele tratamente la care erau supuşi unii dintre ei. Suferinţa lor a luat sfârşit când Barbu Ştirbei a dat un decret de desfiinţare a robiei în Ţara Românească. Iniţiativa sa va fi preluată, peste timp, în Proclamaţia de la Islaz, în care se stipulau din nou desfiinţarea robiei, emanciparea ţiganilor. Clauza va fi susţinută şi de primarii Craiovei. Gheorghe Chiţu, primul primar al Craiovei, s-a ocupat şi el de integrarea ţiganilor, dându-le servicii. Erau puşi să repare trăsurile şi căruţele, erau angajaţi pe post de cioclii sau gropari pe lângă cimitire. Unii au fost trimişi la şcoală, în vreme ce alţii au fost internaţi în Spitalul „Filantropia“ pentru a se vindeca de bolile sociale pe care le puteau răspândi. Alţii au ales să cânte. Aveau un extraordinar talent muzical, care avea să-i cucerească şi pe scriitorii şi pictorii vremii, Eustaţiu Stoenescu, un mare pictor craiovean, dedicându-le numeroase lucrări. Lăutarii ţigani, cum ar fi cei din zona Bucovăţului, au ajuns să cânte şi peste hotare, la expoziţii internaţionale, la New York (1938), Paris (1900), Bruxelles. Au cântat şi cu Maria Tănase, încântându-l în mod plăcut pe Roosevelt. Şi regina Angliei avea să fie fermecată de muzica lor. „Când regina Angliei a vrut să-l decoreze pe marele violonist craiovean Ion Voicu, tatăl lui Mădălin Voicu, ca român, acesta a ţinut să atragă atenţia că aparţine de fapt etniei rome“, a menţionat Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul de Istorie din Craiova.

Fapte măreţe de ieri

Tot de numele lor se leagă şi unele fapte măreţe. Voievodul Alexandru cel Rău a aflat la un moment dat că marele ban al Craiovei, Mihai Viteazul, e fiu de domn. A pus la cale arestarea lui şi mutarea spre execuţie la Bucureşti. Înainte însă de a ajunge la destinaţie, s-a făcut o oprire la Biserica Sfântul Nicolae din Bucureşti. „Mihai Viteazul s-a rugat la icoana Sfântului Nicolae să-i fie cruţată viaţa, promiţând că, dacă îl va scăpa, îi va face o biserică. Ajuns la locul execuţiei, gâdele, un ţigan, a refuzat să-l ucidă, afirmând că nu poate omorî o asemenea mândreţe de om. Poporul prezent la eveniment i-a sărit în ajutor. Domnitorul nu a mai putut face nimic şi a anulat execuţia. Un ţigan a salvat astfel viaţa banului Craiovei“, a precizat Toma Rădulescu. Ruga banului a fost ascultată, iar el şi-a ţinut promisiunea şi a ridicat Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti.

Related External Links

Cine sînt şi de unde vin ţiganii?

Autoarea textului este prof. univ. dr. Elena MACAVEI, Preşedinta Secţiunii Pedagogice şi de Asistenţă Socială a ASTREI şi a fost publicat în Monitorul de Cluj în 27 octombrie 2008 la secţiunea Scrisoarea cititorului (îl puteţi găsi aici).

Studii istorice de autoritate stiintifica, lucrari etnologice si eseistice prezinta tiganii / romii ca un popor provenit dintr-o ramura a dravidienilor, un popor ratacitor, nomad ce a migrat în conditii si timpuri aproximate de unii cercetatori în secolele V-VI, dupa altii, în secolul IX, din India în Persia, fiind cunoscuti cu numele luri sau luli. Migrantii au parasit Persia ce cazuse sub dominatia arabilor, acestia i-au numit zott. Au fost cunoscuti si sub numele de lom (de armeni) sau dom (de sirieni). Cu timpul migrantii au ajuns în Armenia, Asia Mica, Bizant unde au fost numiti atinganos / atsinganos, ceea ce însemna “de neatins” si desemna o secta de magicieni, ghicitori, îmblânzitori de serpi. Din Asia Mica tiganii au migrat în Tracia, iar aproximativ din secolul XIV începe perioada europeana a migratiei. Prin Balcani au trecut si s-au asezat în Grecia, Bulgaria, Cehia, Serbia, Tarile Române, Ungaria, Lituania, Ucraina. Au migrat, de asemenea, în Italia, Spania, Portugalia, Germania, Franta, Anglia si Scotia, Tarile Scandinave. În contemporaneitate, tiganii / romii sunt cunoscuti cu etnonimele: zigeuner (de germani), czigany ( de maghiari), tsiganes (de francezi), ciganos (de portughezi), gitanos (de spanioli), gypsies (de vorbitorii limbii engleze). Se folosesc si termenii: sinti (în Europa de Vest) si romi (în Europa de Est). În Tarile Române tiganii au venit prin Balcani din Bizant, aproximativ în secolul XIV si au trait liberi ori ca robi domnesti, mânastiresti si boieresti. Pentru ca nu-si puteau plati darile, multi tigani liberi intrau de voie buna în stare de robie. La curtile domnesti si boieresti, pe domeniile mânastiresti tiganii munceau pamântul, îsi exercitau meseriile, efectuau munci gospodaresti, creau atmosfera petrecerilor. Robia tiganilor a generat atitudini de compasiune si de revolta ce s-au manifestat în masuri de ameliorare a vietii lor si în facilitarea rascumpararii, în initiative particulare ale boierilor de a-i elibera. S-au emis acte de dezrobire în 1837, 1847, 1855, 1859. Desi social-politic robia s-a desfiintat, mentalitati de supunere s-au prelungit în mentalul colectiv si au influentat psihismul individual si colectiv. Procesul de emancipare a tiganilor a început, în România, odata cu dezrobirea si împroprietarirea prin legea din 1864 si s-a intensificat în prima jumatate a secolului XX, în perioada interbelica. Recensamântul din 1930 înregistrase un numar de 252.501 tigani, ceea ce reprezenta 1,5 % din populatia României.

Liviu Dănilă: nu rromi, ci ţigani!

Liviu Dănilă a abordat subiectul ţiganilor pe blogul lui (adică în acest articol) din mai multe puncte de vedere: istoric, lexical, social şi politic. Este un articol bine scris, se merită citit.

Concluzia pe care o trage autorul în final este următoarea:

Tiganii au purces pe calea definirii propriului lor nationalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victima sunt romanii. Sa lasam minciuna si ipocrizia deoparte, daca considera numele tigan peiorativ atunci sa-si ia numele lor original care este DOM si nu ROM.

Related External Links

Promoveaza!
Calendarul
Septembrie 2014
L M M J V S D
« Iul    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  
Utilizatorii online
Users: %GUESTS_SEPERATOR%2 Guests%BOTS_SEPERATOR%
Comentariile recente
Romania nu ar rezista unei invazii rusesti nici macar o zi « Romanian Copy WriterDan-Marius.roDan-Marius.ro“Sunt româ şi nu mănînc litere, le studiez.” | Tiganii in Romania si lumeNu ştiu să înot | Tiganii in Romania si lumeAproape Unplugged – Şatra – Ţigăncuşa | Tiganii in Romania si lumeCristỉña Gàbriella PärüśvbefMaria, îngerul blond aflat printre ţiganii din Grecia | Tiganii in Romania si lumeFetiţa cu ochi albaştri aflată printre ţiganii din Irlanda | Tiganii in Romania si lumeNoi sintem cei au colonizat Pamintul, voi sinteti urmasii nostri degenerati / povestiri Istorie alternativa | Centrul Social Urban OradeaNoi sintem cei au colonizat Pamintul, voi sinteti urmasii nostri degenerati / povestiri Istorie alternativa « Romanian Copy WriterDan-Marius.roDan-Marius.roAndrei