Citate despre ţigani

Ceva mai devreme am găsit nişte citate despre ţigani pe rightwords.ro… o mică dovadă a influenţei acestora în literatura română.

O, musa! rogu-te de-asta data Sa-mi dai viers cu vrednice cuvinte, Ca sa pociu canta cum inarmata Tiganimea purceasa nainte Catra-Inimoasa cu vitejie, Vrednic lucru ca lumea sa-l stie… Tiganiada

Autor: Ioan Budai-Deleanu (1763 – 1820) | Tema: Poezie

Te strig din zidu-acestei lumi ciudate, barbatul tau de viu lasat in ea cu miinile-ti de mester preacurate pe care n-am puteri a le vedea. Si zidul mi-i trecut de frunte, totusi as vrea cu buzele…

Autor: Dumitru Ţiganiuc (1941) | Tema: Moarte

Poate zariti acum prin pinza ierbii umbrita cu ciment din loc in loc, pe dedesubt, acei actori, superbii goi dorobanti regenerati prin foc. Si-n timp ce ei marsaluiesc sub floare acoperindu-se-n…

Autor: Dumitru Ţiganiuc (1941) | Tema: Poezie

George Coşbuc: Ţiganii

George Coşbuc: Ţiganii
de George Topîrceanu

Dorm cîmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare…
Creşte-ncet pe drumul mare
Şi cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalţă-n sus.

Vin ţiganii!… Fără veste
Pe la porţi răsar neveste,
Satul se deşteapt-acum —
Cînd prin văl de praf subţire
Începură să se-nşire
Cară mici cu coviltire
Scîrţîind încet pe drum.
Trec flăcăi cu urşi în lanţuri.

Cîinii, deşteptaţi din şanţuri,
Latră fără să-i asmuţi
Şi orbiş s-aruncă-n cete, —
Dar flăcăii largi în spete,
Cu ochi mari, cu negre plete,
Calcă mîndri şi tăcuţi…

Vine-apoi pestriţa gloată
Cu gospodăria toată.
Caii slobozi, fără frîu,
Duc merindele-n spinare
Şi se ţin pe lîngă care,
Iar vătavul stă călare
Cu harapnicul la brîu.

Sar copiii goi şi strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frînte din mijloc,
Iar ţigăncile cu gura
Înteţesc harababura
Cînd îţi umplu bătătura
Să-ţi ghicească din ghioc.

Vin mişcînd din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sînii arşi de vînt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmînt…

S-a oprit lîng-o poiată
Un ţigan răzleţ de ceată, —
Ochii-i fug după găini…
Strîns îşi ţine-acum vioara
Şi, cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toţi copiii din vecini.

Mai încolo, pe-o mîrţoagă,
Dintr-o gură de desagă
Atîrnată de oblînc,
Fără scîncet, cu sfială,
Iese negru la iveală
Numai cît o portocală
Un căpşor mirat de ţînc.

Lume pe la porţi se-ndeasă.
Chiar şi doamna preuteasă
Şi-a lăsat gherghefu-n pat
Şi-şi păzeşte-n prag odaia.
Creşte-n uliţi harmalaia
Cînd domoală trece laia
Cătră margine de sat.

…………….

Şi s-au dus… Pe cîmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfinţit coboară;
Crezi că-n uriaşa-i pară
Un oraş întreg, o ţară
Arde dincolo de zări…

Related External Links

Ion Budai-Deleanu – Ţiganiada

Autorul și-a declarat el însuși modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din antichitate de Homer prin Bătălia șoarecilor cu broaștele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea își alcătuiește, asemenea lui Cervantes o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napolen și a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelen de a evoca veridic trecutul național.

Țiganiada sau Tabăra țiganilor (ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812) este singura epopee în limba română. A fost scrisă de Ion Budai-Deleanu, un reprezentant al Şcolii Ardelene.

„Poemationul eroi-comic” Țiganiada tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale, fiind o scriere complexă și neașteptat de modernă care conține numeroase idei iluministe.

Țiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întîi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925.

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică, şi este singura epopee românească terminată care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Autorul, sub masca poetului Leonachi Dianeu, începe prin a evoca, cu admirație și respect, măreția apusă a Troiei și Romei — o măreție transmisă până în zilele noastre grație epopeilor nemuritoare ale literaturii clasice greco-romane: Iliada, Odiseea, Eneida. Asemenea opere nu au fost scrise în Dacia, deși istorii înălțătoare au existat și pe aceste meleaguri: unor Ștefan, „principul Moldavii”, sau Mihai, „domnul Ungro–Vlahii” nu le lipsea decât un „Omer”.

Autorul ar fi vrut să umple el însuși această lipsă, dar, arată el cu modestie, i-au lipsit mijloacele artistice necesare unei asemenea opere. În elanul lui către „sfântariul muzelor”, el a căzut din cer și a ajuns într-o baltă. L-a trezit orăcăitul broaștelor.

Astfel, autorul a fost inspirat de acestea în locul armoniei celeste a Parnasului. El supune bunăvoinței cititorului rezultatul muncii lui.

Pe Wikipedia puteţi găsi mai multe informaţii despre autor şi despre lucrare.

Related External Links

Ion Barbu – Cîntec de ruşine

El stia sa-njure bine
Si cintece de rusine.
Anton Pann
Sta un biet tigan turcit
La un cap de pod, pe vine
De toti dracii chinuit.
Si la rau, drumeti, jivine
Cu glas spart hodorogit
Cintec zice, de rusine.
Hee… miul biul gee
Miul biur è doldù
— Hananama mù!
La Zornur, pe Ikdar Enghe,
Muri azi o pezevenghe:
Una groasa cu ochi mici,
Crescatoare de pisici.
Scunda, groasa, cu mustati,
Invechita-n rautati.
Pezevenghe cu scurteica
Cam grecoaica, cam ovreica.
Pezevenghe cu trei negi
Doftorita la mosnegi.
— Ce mosnegi betegi si blegi
Ca veneau cit prund si iarba
Si cit praf si fir in barba
Leacuri de-ale ei sa soarba.
Veneau din tara turceasca
Sa mi-i impiciorogeasca.

Ce mai card de iezme goale.
Ea le da sa bea din oale
Si mi-i vindeca de boale.
Hee… miul biul gee
Miul biur è doldù
— Hananama mù!
La Zornur pe Ikdar Enghe
Te caznira pezevenghe!
Cobza strinsa, cot la cot
Si calus de par la bot…
— Prea erai si tu de tot
Ca nu te mai stamparai
Si umblai si la serai
Si la toate te bagai…
Cu trei alte mai batrine
Duceai vorbe la cadane
Vorbe dulci si leac spurcat
Cum stii tu, de lepadat.
Le-nvatai la bauturi,
La gateli, la vapsituri,
La saltare din dulvuri
Si la alte secaturi…
Huu… miul biul giù
Miul biur è doldù
— Hananama mù!
La Zornur pe Ikdar Enghe
Git batran de prezevenghe
Singera pe lemn de-a latu

Cum l-a retezat gealatu…
Pe nod tare, razbuzat
Zace gaiul retezat…
Sa nu-l vezi pe inserat
Ca te bate vintu-n spate
Si duh rau si necurat…
Ca vis mort, ursuz te fura
Apa stansa, rau cu zgura,
Si-n pustia care cura
Numai gitul… ca o gura
Uriase, capcauna.
— Gura buna
S-o dezumfi, de nebuna…
Gura strimba care suna
Pe-nserat, cand ii casuna,
Cu tulumbele la luna.
Suna-adinc, ca de departe
Din tulumbe-vine sparte;
Suna gros a nas de iepe
Limba-i ia cui le pricepe.
Suna lung a cornuri ude
Da prin osul cui aude
Osul de la lingurea
Unde-ncearca boala rea.
Si alt vis, mai stins, te fura
Pata stearsa, pata sura
Ca o fata fara singe
Trista, inima de-ti stringe.

— Noaptea stinsa-i fata ei
Si pe ea, luceferei,
Cafenii sint negii trei,
Trei sori morti din alta lume,
Cu par, raze de carbune,
Hat in fund la soare-apune.
Si-nainte, nu mai stiu…
Pezevenghe, chip hazliu
Am sa-ti vin tot musteriu.
Pezevenghe, psihi-m ù,
Lasa-ma sa dorm de-acu.
Huu… miul biul giù
Miul biur è doldù
— Hananama mù!

Poezia a fost găsită aici.

Related External Links

Vasile Alecsandri – Desrobirea ţiganilor

Te slavesc, o! zi ferice, sfinta zi de libertate,
Tu a carei mindra raza sufletul roman strabate,
Te slavesc, o! zi mareata pentru patria-mi iubita,
Tu ce-arati ochilor nostri Omenirea desrobita.

Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie,
Sub asprime plecind capul unui neam de osindire,
Dar romanul cu-a sa mina rupe lantul de robie,
Si tiganul, liber astazi, se desteapta-n fericire!

Azi e soarele mai falnic! lumea azi e mai voioasa!
Azi in piept inima-mi creste! azi e viata mai frumoasa,
Caci la glasul libertatii vad Moldova desteptata
Si la glasul omenirii o simtesc induiosata.

Fala-n lume si marire pentru tine-n veci sa fie,
O, Moldovo, tara mindra! tu ce dai sfinta dreptate!
Bratul tau ce sfarma astazi un jug aspru de robie,
Tie insati pregateste viitor de libertate!

Poezia a fost găsită aici.

Related External Links

Ţiganii de Alexandr Puşkin

Traducere de Alecu Donici găsită aici.

Cu şatrele din loc în loc
Ţiganii prin Bugeac se poartă,
Neprihănind al lor noroc
Sau nestatornica lor soartă.
Ei astăzi, iată, au rămas
La mal de apă pentru mas.
Cu ţoluri rupte, afumate
Căruţele le învelesc
Pe deasupra pîn’ la roate,
Apoi femeile gătesc
Mîncare proastă şi se pun
Buluci lîngă ceaun.
În depărtare se privesc
Cum caii pasc la iarbă verde,
Iar după şatre dezlegaţi
Şed urşii bine învăţaţi,
Gîlcevi şi vorbe, şi strigare,
Amestecate cu cîntare,
Şi sunetul de fierării
Asurdă locul în cîmpii,
De drum ei iarăşi fac gătire.
Dar s-a trecut în vetre focul,
Toţi s-au culcat; în liniştire
Răsună de departe locul,
Numai cu glas de cîini lătrînd,
Şi uneori cai nechezînd.
Pe ceru-albastru şi curat
Cu stele multe-mpresurat.
O lună de lumină plină,
Trecea cu o mişcare lină,
Sub şatră unul din ţigani
Cu capul înălbit de ani,
Pe lîngă foc încă şedea
Şi demîncatul pregătea.
El aştepta cu nerăbdare
Pe preaiubita lui fetică,
Ce îndeseară, singurică,
S-a dus la cîmp pentru plimbare.
Dar ea nu vine! luna trece!
Moşneagul îngrijat petrece.
Zamfira nu se vede! Nu-i!
Şi s-a răcit mîncarea lui.
Dar iată e. În urma ii
Un tînăr vine din cîmpii.
Ţiganului necunoscut
— Tătucă! fata i-a vorbit,
Un om din lume neştiut
Aflînd, la noi eu am poftit,
Străin fiind, dintru alt neam
El vrea să fie şi ţigan;
Pe dîns’ dreptatea-l prigoneşte
Şi el Alecu se numeşte.
Moşneagul
Prea bucuros! la noi rămîi
În astă noapte tu de mîi;
Sau şi mai mult, nădăjduiesc,
Eu gata sunt să înlesnesc
A ta petrecere aici,
Cu parte după roduri mici,
A ostenelilor lenoase.
Deprinde-te şi tu cu noi,
Cu sărăcia cea voioasă,
Şi mîine dez-de-mînecate
Într-o căruţă amîndoi
Ne vom porni noi mai departe.
Vrun meşteşug trebui să ştii;
Fierar bun, sau scripcar să fii,
Sau poartă ursul tu prin sate.
Alecu
Prea bine.
Zamfira
Vom petrece noi
Tot împreună, amîndoi;
Dar e tîrziu şi nu-i nici lună,
Să ne culcăm cu seară bună.
Lumina cea de zi răsare;
Moşneagul s-a sculat îndată.
Trezind şi pe iubita fată:
— Zamfiro, scoală! Ziua mare!
Sculaţi voi de acum, sculaţi!
Şi de gătit vă apucaţi.
Odată toţi au năvălit,
Şi şatrele au ridicat;
Au strîns degrab’, au înhămat
Şi iar în cale s-au pornit.
Măgarii în spinare duc
Copiii mici; iar ceialalţi,
Femei şi fete şi bărbaţi,
După căruţi pe jos se duc
Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.
Ce veselie! Ce cîntare!
Ce vorbe, şi ce vuiet mare!
Răcneşte ursul, cîinii latră,
Şi scîrţie neunsa roată;
Într-un cuvînt, a lor pornire
E deşănţată la privire.
Mîhnitul tînăr se uita
La văi, la dealuri, la cîmpii
Şi lucruri nouă căuta
Între ţigani şi în pustii.
A lui Zamfiră preaiubită,
Cu negri ochi împodobită,
Îl mîngîia cu dezmierdare,
Mărturisind a sa plecare.
Dar el în sine tot purta
O mîhniciune tăinuită,
În inimă pecetluită;
Şi-adeseori nevrînd ofta:
Păsăruică mică,
Tu nu ştii de rău,
Nimenea nu-ţi strică
Cuibuşorul tău.
Pe crenguţă creşti,
Soarele răsare,
Şi tu cu cîntare
Lumea veseleşti.
Primăvara trece
Vine toamna rece,
Oamenii urăsc,
Oamenii jălesc.
Păsăruica dulce
La loc cald se duce,
Şade-n altă ţară
Pîn’ de primăvară.
Asemenea cu păsărica,
Şi tînărul nu avea loc,
Deprinde nu putea nimica
Nici nu credea el în noroc.
A lui era mai lumea toată,
Pentru de grijă-a sa purtare
Lăsa la pronia înaltă,
De mulţumiri, de desfătare
Mai înainte el ştia,
Căci slăbiciunile ardeau
În pieptul lui nepotolit.
Vieţuind în lume mare,
De slavă el s-a măgulit,
În toate a făcut cercare,
Şi cunoscîndu-le deşarte
Acum el s-a ascuns departe.
Dar focul nu mult va fi stins,
Curînd îl vom vedea aprins.
Zamfira
Iubite! spune ce gîndeşti,
Sau iarăşi tu acum doreşti
De lume mare şi de tîrguri?
Alecu
Ce să doresc! tu nu poţi şti,
Tu nici nu-ţi poţi închipui
A tîrgurilor grele juguri,
Unde n-ai gustul de viaţă,
Nici suflă ei de dimineaţă
Ca noi un aer răcoros
Cu miros de cîmpii frumos.
Ei a iubi se ruşinează,
De fire prea se depărtează,
Şi voia lor o tîrguiesc,
Metalului ei se jertfesc;
În aur cred, lui se închină,
Şi lumea lor de rău e plină.
Ce să doresc, a lor mîndrie?
Zîmbire cu făţărnicie?
A lor nebună pizmuire?
A lor deşartă strălucire?
Zamfira
Dar acolo sunt curţi frumoase,
Petrecere în adunări,
Sunt multe lucruri arătoase;
Şi fetişoare de boieri.
Alecu
Cu mulţumire cumpărată
Petrecerile nu sunt bune,
Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
Şi veselia-i mîhniciune.
Iar fetele? tu-mi eşti primită,
Făr’ de a lor împodobiri,
Ş-a pietrei scumpe străluciri;
Să nu te schimbi, a mea iubită,
Eu însă într-un gînd curat
Voiesc cu tine să împart
A mea din lume izgonire
Şi voie bună şi mîhnire.
Moşneagul
Măcar că tu ai petrecut
Între norodul cel bogat
Şi cu ştiinţă luminat,
Tot ne iubeşti pre noi prea mult,
Însă nu-i pururea plăcut
Şi traiul nostru, la acei
Ce-n desfătare au crescut.
Eu ştiu de la părinţii mei
O din vechime povestire:
Pentru un om ce a trăit
Aici de Roma surghiunit;
Dar am uitat a lui numire;
Împodobită însă fire
Avea acel bătrîn vioi,
Vieţuind el între noi
Pe lîngă Dunăre, spunea
De ale lui nenorociri
Şi alte multe povestiri
Cu mintea sa închipuia.
Dar alţii pentru dînş’ prindea
Prin mreajă peştii şi vînat
Şi pentru iarnă-i pregătea
Din blane, straie de-mbrăcat,
Iar el nici c-a putut deprinde
Nevoii îngrijăluiri,
Şi blestemînd cu mari cuvinte,
A soartei lui învăluiri,
Zicea că dumnezeii grea
Certare lui au rînduit
Şi moarte, drept bun dar, cerea.
Din sînul patriei răpit,
Ca un copil plîngea cumplit
El la aducerea aminte
De zilele de mai nainte,
Murind, a fost lăsat cuvinte
A lui înstrăinate oase
Să se mute la a lor pămînt.
Alecu
O! iată soartă ticăloasă
A unui scriitor vestit!
A unui patriot slăvit!
Poetule! Tu mie spune:
Ce se numeşte slavă-n lume?
A laudelor glăsuire!
Din neam, la depărtatul neam!
Ori după moarte tînguire!
Sau în sfîrşit istorisire
Sub şatra a unui ţigan?!!
Uitînd cu ură lumea mare,
Acum Alecu de doi ani
Petrece tot între ţigani
Într-o firească desfătare.
Cu dînşii bine s-a deprins
Şi rareori el, ca prin vis,
Abia mai aducea aminte
Petrecerea de mai nainte.
Vieţii lui soţie bună
Cu dîns’ Zamfira dimpreună
Se duc cu ursul pe la sate,
Alecu prea frumos mi-l joacă,
Moşneagul daireaua bate,
Toţi pentru bun bacşiş se roagă;
Şi-aşa petrec a lor viaţă.
Într-o zi de dimineaţă
Zamfira veselă cînta
Şi la Alecu se uita.
Cîntecul I*
Arde-mă, frige-mă
În foc vînat pune-mă.
De m-ai frige pe cărbune,
Ibovnicul nu-ţi voi spune.
Că el este tinerel,
Drăgălaş şi frumuşel;
Iar pe tine, bărbat rău,
Eu de-acum nu te mai vreu.
Şi tu măcar pîn’ la moarte
De m-ai bate, de m-ai arde,
Şi bucăţi de m-ai tăia
Tot voi face cum voi vrea.
Alecu
Ce nu mai taci, că am urît
A voastre cîntece ţigăneşti.
Zamfira
Dreptate ai să le urăşti,
Că tocmai pentru tine cînt.
*
Alecu
Da’ eu şi fără de cîntare
Pricep ceva a ta plecare.
Şi visul meu de astă-noapte
Îmi prevesteşte grele fapte.
Zamfira
În visuri crezi, om luminat?
Un lucru foarte de mirat!
Alecu
Nu cred în visuri, nici nu vreu
Să cred întru nimica eu,
Şi tu de-acum nu ai crezare;
Iar visul meu fiind cumplit
În suflet a întipărit
O prea urîtă aşteptare,
Dar mai ales simţirea me
Îmi prevesteşte oarece.
Moşneagul
La ce atîta supărare,
Tu ţi-ai făcut făr’ de cuvînt?
Alecu
O! nu, eu foarte bine simt,
Eu înţeleg a ei schimbare.
Moşneagul
A ta mîhnire temei n-are!
Ea îi femeie! Tu iubeşti;
Tu porţi o dragoste cumplită,
Statornică, nemărginită.
Iar inimile femeieşti
Prea înfocat ne îndrăgesc
Şi iar degrabă ne urăsc.
De-aceasta tu să nu te miri,
Că uită-te-n albastrul cer
Prin nouri luna cum pluteşte
Ea tuturor împărtăşeşte
A sa lumină mîngîioasă,
Dintr-un oraş intră în alt,
Şi din acela vrea să iasă
Lăsîndu-l iar întunecat;
Şi cine poate zice lunei:
Stăi într-un loc fără mişcare,
Sau cine stavilă va pune
Femeii la a ei plecare?
Alecu
Dar cum mai înainte ea
Pe mine tare mă iubea?
Moşneagul
Ascultă, eu să-ţi spun de mine:
Şi eu în lume am iubit
Mai mult pot zice decît tine,
Nemăsurat fiind robit,
Cunosc această pătimire
Întîi ţin minte eu abia.
Pe Dunăre cînd nu avea
Moscalii încă stăpînire.
Pe cînd ştiam noi de sultan,
Iar paşa de la Akerman
Ocîrmuia Bugeacul tot,
Atuncea tînăr eu eram
Şi să-ţi închipuiesc nu pot
Cel dintîi foc ce s-au aprins
Întru simţirea mea nestins.
În scurt, ceea ce-am dorit
Cu mare chef am dobîndit,
Dar un minut de fericire,
A fost un vis, o nălucire.
Nevasta mea numai un an
Mi-a arătat ceva plăcere,
Apoi fugind cu alt ţigan
M-a fost lăsat în supărare
Şi cu Zamfira mititică.
Alecu
Dar tu n-ai mai făcut nimică?
Moşneagul
Ce să mai fac! Şi cine poate
În silă dragoste a scoate?
Iar oamenii petrec în lume
Mai multe rele între bune.
Alecu
Eu nu-s aşa! eu pîn’ la moarte
Voi răzbuna a mea dreptate
Găsindu-mi duşmanul dormind,
Pe malul mării, neştiind,
Că eu aproape sunt de dîns’,
Ş-atunci l-aş arunca în mare
Şi moartea cea făr’ de scăpare
O aş privi cu haz şi rîs.
Ocrotitoarea acea bună
A înfocatului amor.
O noapte lină fără lună
S-au pus pîn’ la ai zilei zori.
Pe ceriu stele scînteiază
Cu strălucitele lor raze.
Ţiganii toţi au adormit;
Alecu vis prea greu visează
Şi se trezeşte mult uimit:
Zamfira lîngă dînsul nu-i!
Dar unde e?!.. În pieptul lui
Se bate inima zuliară
Întru mînia înfocată.
El iese înarmat afară,
Pe iarba cea înrourată
O tăinuită urmuşoară
Se vede… El în nerăbdare
Nu merge, ci, pot zice, zboară.
Dar ce amarnică mirare!
După movili se văd în zare
Ca două umbre şopotind…
El se opreşte ascultînd:
Zamfira
Mă duc de-acum.
Ţiganul tînăr
Mai stai, puicuţă!
Zamfira
Zău că mă tem, mă tem, drăguţă.
Ţiganul tînăr
Da’ pentru ce atîta frică,
Stai, nu te teme de nimică,
Alecul tău va fi dormind…
— Aici voi veţi muri iubind!..
Alecu groaznic a strigat,
S-a repezit şi a şi dat
În inimă cu iataganul.
Mort a căzut atunci ţiganul.
Zamfira în aşa uimire
A zis cu deznădăjduire:
— Ucigaşule! mi-i frică
De vărvăreasca ta pornire.
Alecu
Şi tu dar lîngă dînsul pică!
(o loveşte în inimă)
Zamfira
Ah! am iubit! Iubind şi mor…
Se revărsa de ziuă zori:
Alecu după deal şedea
Cu iataganul plin de sînge
Şi două trupuri reci privea,
Iar cînd s-au început a strînge
Ţiganii toţi pe lîngă dîns’,
Atunci moşneagul cu mîhnire,
Nevrînd a face răsplătire,
Apropiindu-se a zis:
— Fugi, varvar om, tu de la noi,
Te du la lumea ta cea mare
Şi lasă-ne întru uitare:
Tu eşti născut pentru război,
Şi te făleşti cu deşteptare,
Iar noi în rînduirea soartei
Suntem sălbatici, dar fireşti,
Ştiinţi n-avem praviliceşti,
Nici sînge nu vărsăm cu moarte,
La suflet ne numim noi mici
Şi n-am ucis încă pe nime,
Iar tu eşti varvar! fugi de-aici!
Te du, şi Dumnezeu cu tine.
Zicînd aceste, au luat
Ţiganii trupurile moarte,
Plîngîndu-le le-au îngropat
Şi s-au pornit în altă parte.
Numai o şatră în cîmpie
Rămase singură, pustie.
Aşa cînd toamna dimineaţă
Cucoarele se înarmează
Şi se pornesc cu strigăt mare
La locuri calde pîn’ la vară,
Iar una ce putere n-are,
Fiind rănită-n aripioare,
Rămîne singură, pătrunsă
De mîhniciunea cea nespusă.

* Anume acest cîntec Puşkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.

Related External Links

Cătălin Mihuleac: Nicolae Steinhardt despre ţigani

În articolul său de pe  Curentul.ro Cătălin Mihuleac face apel la un citat de-al preotului şi scriitorului Nicolae Steinhardt în care acesta îi descrie pe ţigani (aşa cum apare  în ediţia a doua a „Jurnalului fericirii“, Editura Dacia, 1992, pagina 205).

Am preluat citatul respectiv aici, iar restul opiniei lui Cătălin îl puteţi citi pe pagina celor de la Curentul, am pus locaţia lui mai sus.

„Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai degrabă certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (…) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti, orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă, ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care îşi fac din cur o goarnă“.

Related External Links