Adevărul: Pocalul ţiganului aristocrat

Se spune că ţiganii căldărari reprezintă singura comunitate de ţigani a cărei avere este adunată într-un pahar vechi din argint, că în România sînt doar cîteva asemenea pahare, iar ţiganii le păstrează la români din motive de siguranţă. Valoarea unor astfel de obiecte variază între 100.000 şi un milion de euro.

Lăsate moştenire din generaţie în generaţie pe linie paternă, pocalele înseamnă pentru ţiganii cortorari (căldărari) tot ce au mai de preţ pe lume. Din poveştile unora s-ar părea că acestea erau date cadou ţiganilor robi care munceau de generaţii întregi pe moşiile grofilor.

Obiectul, pus „la păstrare”

Cum alte bunuri nu puteau acumula, pocalele deveneau astfel singurele obiecte de preţ ce puteau fi transmise urmaşilor. Chiar dacă valoarea în sine a unui astfel de pocal ar fi relativă, destinul său influenţează decisiv destinul familiei de ţigani care-l stăpâneşte.

Mai multe informaţii se găsesc aici.

Related External Links

Galerie foto: Ţiganii din România în 1938

Pe pagina lui George Damian apar o serie de fotografii cu ţiganii din România în 1938, ele au fost realizate de John Phillips şi apar în arhiva foto a revistei Life.

Pentru cei care nu înţeleg de ce un urs se plimbă de-a lungul corpului unei femei ei bine, pe vremuri era obiceiul de a face aşa pentru că se credea că “pacientul” avea să se vindece de reumatism. Cei care se plimbau cu ursul dintr-o localitate în alta se numeau ursari şi erau de obicei ţigani.

Imaginile pot fi văzute aici.

Related External Links

Răsunetul: România slugilor şi ţiganii

Deportarea ţiganilor originari din România face valuri în societatea civilă din Franţa. Sunt taxate excesele lui Sarkozy. La noi este linişte. Francezii vorbesc chiar de un derapaj grav al preşedintelui lor.
Ţiganii supuşi deportărilor sunt cetăţeni români. Iar diferite organizaţii franceze luptă pentru drepturile acestei etnii.
În Guvernul României este linişte. Guvernanţii acceptă deportările total slugarnici, de parcă situaţia ar fi normală, nu o încălcare flagrantă a drepturilor unor cetăţeni români şi ai UE. Am ajuns ca unii francezi să sară în apărarea cetăţenilor români, nu cine ar trebui în primul rând.
Reprezentanţii Guvernului României se comportă ca nişte slugi. Nu ştiu să-şi ridice frunţile, constipaţi de servilism, să zică STOP sau NU când este cazul. Şi acum este, măcar de dragul principiilor, dacă ţiganii ne sunt antipatici. Personal, nu mă topesc de simpatia lor, dar asta-i altă treabă.
În faţa Europei, a celor care gândesc în ea, prin lipsa de reacţie demnă, apărem ca o ţară de rangul doi. Dacă accepţi un tratament de slugă, eşti tratat ca o slugă. Această imagine ne-o proiectează guvernanţii. Asta exportăm- supuşenie necondiţionată. Guvernul Boc ştie să se răţoiască doar la propriul popor. La fel şi preşedintele.
Ca un exerciţiu de imaginaţie, în locul cuvântului ţigani puneţi evrei. Atunci despre ce s-ar discuta aprins? Despre fascism, desigur. Şi pe bună dreptate.

Sursa este aici.

Related External Links

Prahova Online: Cum ocupa tiganii-nomazi teritoriul Ploiestiului si nimeni nu le face nimic (galerie foto)

Pe 16 august, am avut o întâlnire pe strada Industriei, ocazie cu care am văzut mini-şatra din imaginile de mai jos cum descărca cartoane şi folii de plastic dintr-o căruţă lângă piciorul podului de la Gara de Sud. Pe 23 august am trecut din nou pe acolo: erau la masă, în mijlocul străzii, înconjuraţi de câini. Ieri, am avut din nou treabă pe Industriei, prilej cu care i-am văzut pe vreo trei-patru membri ai clanului ţigănesc, stând relaxaţi, în “curtea” improvizată din beţe.

Avem, aşadar, o nouă dovadă clară a incompetenţei Poliţiei Comunitare Ploieşti. Dacă poliţiştii comunitari au făcut vreo tură pe Industriei şi nu i-au văzut în trei săptămâni pe ţigani cum ocupă domeniul public, merită daţi afară, pentru că sunt orbi. Dacă i-au văzut şi n-au făcut nimic în sensul ăsta, tot merită daţi afară, pentru că sunt proşti. Eu înclin să cred că nu i-au văzut, şi că nu trec pe strada aia niciodată, preferând zona centrală a oraşului, unde poţi vedea oricând o fustă scurtă şi un decolteu generos.

Cât despre Marius Duţă, şeful PCP, nu văd ce-ar mai fi de spus. Omul e din Râmnicu-Sărat, cred că nici nu ştie că Ploieştiul are un pod în zona de sud, şi că la piciorul podului, o familie de ţigani şi-a făcut un adăpost. Aşa că nici nu-l afectează: copiii şi soţia sa nu trec niciodată pe acolo, nu riscă să fie jefuiţi, bătuţi, muşcaţi de câini sau speriaţi.

Este, nea Mariuse? Spune cinstit: este că te doare în cur de chestia asta?

Sursa şi imagini aici.

Related External Links

Te vezi la Ştirile ProTV – Ţiganii meşteşugari

Cristian Tabara abordeaza un subiect sensibil, acela al conditiei tiganilor in societatea romaneasca, dorind sa arate telespectatorilor Pro Tv un crimpei din viata lor, asa cum se desfasoara ea, dincolo de prejudecatile care le rapesc acestor oameni unul dintre cele mai importante drepturi: egalitatea sanselor.

Editia din 22 martie 2009 a emisiunii Te vezi la Stirile Pro Tv isi tese povestea in jurul tiganilor nomazi si a celor argintari din Romania.

Sursa: partea întîi şi partea a doua a emisiunii.

Related External Links

Eu, tiganii din familia mea si Woody Allen – Me, My Gipsy Family and Woody Allen (Italia, 2009)

Gen: Documentar
Status: In Festival
Ocazie: Culturalizare, De curiozitate
Regie: Laura Halilovic
Producator: Zenit Arti Audiovisive
Durata: 51 minute
Website: zenit.to.it
Pret: 8 lei sau 40 de lei abonamentul pentru 5 zile de Festival
Organizator: Asociatia One World Romania & Centrul Ceh Bucuresti
http://www.youtube.com/watch?v=K7qe1egTkfs" height="370">

Sursa: Bucureşti.24fun.ro.

Related External Links

Dilema veche: Ţiganii: statut social şi ocupaţii

În a sa monografie asupra Valahiei la început de secol al XIX-lea, medicul Capitalei, Constantin Caracaş, îi descrie pe ţigani astfel: “au corp solid şi sprinten; sînt uscăţivi, la faţă bruni, obrazul mic ca şi nasul, ochi negri, mari şi cîteodată verzi; fac copii mulţi şi sănătoşi, cari pînă la vîrsta de 8 ani sau 10, umblă desculţi, goi, expuşi la toate intemperiile; ca şi părinţii lor muncesc cît pot mai goi, neavînd pe ei decît o cingătoare sau o ismană subţire, suferind frigul cel mai tare ca şi arşiţa, fără a-şi strica sănătatea şi fără a cădea la boală ca românii, fiindcă se desprind de mici cu variaţiunile atmosferei, prin asprimea traiului şi prin aspiraţiunea aerului curat”. Această descriere se potriveşte ţiganilor nomazi, căci Caracaş oferă o alta care ar caracteriza pe ţiganii de vatră (vătraşii), “sclavi boiereşti sau mănăstireşti”: “sînt mult mai bruni şi mai urîţi; au faţa mai lătăreaţă, buzele şi nasul mai groase, corpul mai mic şi mai dispus la boale”. La 1800, ţiganii sînt încă robi, boiereşti, domneşti, mănăstireşti sau aparţin oricui are bani să-i cumpere. Şi pentru că se află în proprietatea cuiva, ei pot fi vînduţi, cumpăraţi, dăruiţi, moşteniţi, stăpînul avînd drepturi depline asupra lor. În acte de proprietate, testamente, foi de zestre îi regăsim adesea pomeniţi pe persoane, pe familii, pe sălaşe (un grup de mai multe familii condus de un vătaf). Să luăm cîteva exemple. La 9 mai 1791, Bălaşa logofeteasa trece în foaia de zestre a fiicei sale Elena (căsătorită cu doctorul Constatin Darvari), printre altele, şi opt suflete de ţigani: “însă Neagul ţiganul vizitiu, cu Dinca nevasta lui şi Nicolae fecioru lui, şi Dumitru ţiganu lăutarul cu Bălaşa nevasta lui şi cu trei copii al lor, anume Ion, Dina şi Nastasia”. Clucerul Radu Goran Olănesc lasă soţiei sale, prin testament, la 13 iunie 1755, nu mai puţin de opt sălaşe de ţigan, în timp ce marele ban Grigore Grecianu îi împarte între soţia şi “neamuri”: “îi las şi ţiganii toţi, cîţi vor mai rămînea nedaţi neamului mieu”. Analfabeţi în mare parte, unii dintre ei necreştinaţi, ţiganii robi au diferite ocupaţii. Nomazii (numiţi şi lăieşi, sînt, de regulă, ţigani domneşti) trăiesc vara “pe lîngă oraşe şi sate” sau “pe lîngă drumurile mari”. În şatre de zece sau cincisprezece familii, ei au drept adăpost corturile, iar iarna “locuiesc în bordee şi, risipiţi prin păduri, se ocupă cu meşteşugurile lor”. Sînt căldărari, fierari, rudari sau lingurari. Consulul Angliei la Bucureşti şi Iaşi, William Wilkinson (1814-1818), le recunoaşte abilităţile extraordinare în arta meşteşugului: “au o uşurinţă înnăscută şi o anumită rapiditate, care îi ajută să dobîndească cunoştinţe în domeniul artelor”. Lor li se alătură aurarii care “adună de prin gîrle fragmente mici de aur tîrîte de torente şi cu acestea îşi plătesc capitaţia de trei drahme pe an”. În aceeaşi categorie a ţiganilor lăieşi se află salahorii “muncitori la lucrul zidăriei” şi “geambaşii” sau “samsarii”, ocupîndu-se cu negoţul cailor şi catîrilor “pe care îi poartă totdeauna cu dînşii, în desele lor strămutări”. Preţul “libertăţii lor” este reprezentat de “birul ţiganilor” pe care lăieşii trebuie să-l plătească anual către domnie sau, atunci cînd aparţin unui boier, boierului. Cu această ocazie se adună la “curte”, de obicei de Sfîntul Dumitru, nu numai pentru a-şi plăti birul, ci şi pentru a fi trecuţi în catastih. Nu aceeaşi soartă au vătraşii. Ţigani legaţi de vatră, ei îşi slujesc stăpînii ca bucătari, vizitii, “feciori” (servitori în casă), croitori, dulgheri, fierari, tîmplari, ciubotari, potcovari, în timp ce fetele şi femeile “se întrebuinţează la toate serviciile domestice”, fiind slujnice, croitorese, doici, cameriste, bucătărese, moaşe etc. Boierii – povesteşte W. Wilkinson – au obiceiul “de a folosi pe robii ţigani în diferite servicii casnice, şi mai ales la bucătărie”. Obicei considerat prost, întrucît “neajunsul este mare” “din cauza deprinderilor de murdărie ale bucătarilor ş…ţ bucătăriile boierilor sînt tot atît de dezgustătoare ca obişnuitele cocini de porci”. O categorie aparte o constituie ţiganii lăutari. Fie că aparţin domnilor, boierilor sau mănăstirilor, ei pot să-şi rotunjească veniturile cîntînd prin cîrciumi. Din nou se subliniază preferinţa lor pentru muzică şi mai ales aptitudinile în această “meserie”: “fără învăţătură metodică, dar, fiindcă au mare talent la muzică, reuşesc de minune şi cîntă cu instrumentele obişnuite, cu mare îndemînare; ei compun şi cîntece, dar fără cadenţă şi fără intonaţie, intonîndu-le însă cu veselie şi simfonie”. Muzica lor răsună din palate în case boiereşti, din dughene în cîrciumi, la hore şi serbări, în zi de iarmaroc şi tîrg.

Sursa: Dilema veche.ro.

Related External Links